Opere M.C.


„Ilustrată din abundenţă cu desene după natură ieşite din pana inspirată a lui Tudor Banuş, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu (controversatul autor al anilor 80) aduce pentru prima dată la lumină o lume întreagă ce părea pierdută pentru totdeauna. Urme ale mitologiei zmeilor există, e drept, în folclorul românesc, dar, cum s-a remarcat de mult, zmeul nu are chip şi nici trăsaturi distinctive clare. Această lipsă e suplinită din plin de cele douăsprezece specii de zmei prezentate aici împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţa şi artele lor. In plus, o serie de zece poveşti subtil înlănţuite una cu alta ca într-o salba fara sfarsit ne prilejuiesc o delectabila intâlnire cu zmei vii, aflaţi în plină acţiune, în toate împrejurările vieţii acestora.“






Lucrarea, exceptând prefaţa prin care se desconspiră sursa dar şi imboldul de a scrie despre zmei, este împarţită în 2 părţi inegale ca întindere, intitulate Universul (circa 63 de pagini) şi Poveştile ( circa 93 de pagini ).



Prefaţa se referă la un episod petrecut cu circa 20 ani înainte, când autorul face cunostinţă cu o arătare din alte lumi, prizonieră a unui bloc de gheaţă, cu o înfăţişare hidoasă, cu vagi trăsături omeneşti şi înarmată cu un iatagan şi un buzdugan de mărimi ciclopice.


Impresionat, naratorul se dedică studiului şi cercetărilor în domeniul zmeilor şi, după 20 de ani, îşi prezintă rodul muncii într-o lucrare enciclopedică.


Universul, prezentat în cele 11 capitole ale primei părţi, ne împărtăşeşte tot ceea ce a aflat naratorul despre zmei şi lumea lor, de la anatomie şi rase, pozitie geografică şi istorie, ocupaţii şi dotări, la civilizaţie şi cultură.


Aflăm că, din punct de vedere anatomic ceea ce îi diferenţiază de noi sunt cele trei organe speciale de simţ şi punga formată prin dezvoltarea glandei pineale cu lichid inflamabil, de unde aruncă jetul de flăcări.

"Enciclopedia zmeilor este singura lucrare din lume care prezintă cele douăsprezece specii de zmei împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţa şi artele lor. Zmeii chiar există, dovadă că Mircea Cărtărescu îi descrie în amănunt, iar Tudor Banuş i-a şi văzut, altfel nu i-ar fi putut desena pentru uzul copiilor." (Humanitas 1990-2000 Catalog Aniversar).


Vrăjeli cu dentişti (Interviu preluat din Dilema veche, aprilie 2006)


Adina Popescu: Aş vrea să vorbim despre nevoia cititorilor de astăzi de a întoarce pagina, de a avea o poveste. Tu ai scris o carte care mie mi-a plăcut foarte mult, despre zmei, Enciclopedia zmeilor. Am avut o discuţie cu nişte puşti de clasa a VI-a care spuneau că zmeii tăi sînt o "vrăjeală" faţă de Harry Potter...

Mircea Cărtărescu: O vrăjeală faţă de marea vrăjeală!...


Adina Popescu: Cum ai putea să comentezi nevoia din ce în ce mai mare a oamenilor de poveste? Şi cum ar trebui să fie zmeii care "să prindă"? Comerciali?


Mircea Cărtărescu: Mulţumesc mult pentru mingea ridicată la fileu. Aseară am primit cel mai fantastic mail din partea unui cititor. Era cam aşa: "Domnule Cărtărescu, am fost o mare admiratoare a dvs., v-am citit toate cărţile, dar ultima m-a dezamăgit îngrozitor şi am de gînd să nu mai citesc nimic din ce o să scrieţi. Aflaţi că sînt medic stomatolog şi că paginile despre zmeul-dentist din Enciclopedia zmeilor m-au indignat cît se poate de mult. Nu v-aţi dat seama că, după ce v-au citit, copiii vor merge cu frică la dentist, aşa că vor avea carii? Nu v-aţi dat seama ce rău faceţi prin asta societăţii noastre?" Am fost atît de fericit de mesajul ăsta încît i-am răspuns pe loc cu o scrisoare foarte caldă.


M-am distrat foarte tare cu zmeii. Totul s-a făcut din aproape-n aproape. Pe-atunci mă jucam intens "Heroes III", ale cărui hărţi au două nivele, unul de suprafaţă şi unul subteran. De acolo mi-au venit multe idei pentru poveştile din Enciclopedia zmeilor.

 

Enciclopedia zmeilor

Intocmita de Mircea CARTARESCU


si ilustrata de Tudor BANUS


Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, 172 p., f.p.


Inclasabilele


Cartea cea mai frumoasa, cea mai speciala, cea mai „fara de pereche“ aparuta anul trecut in literatura romana e Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cartarescu.


N-am nici o ezitare s-o spun: revarsare de fantezie livresca si parodica, incintatoare capodopera ludica, Enciclopedia… apartine paradoxalei categorii (caci despre imposibilitatea inserierii e vorba, de fapt!) a scrierilor inclasabile, precum Alice in tara minunilor si Prin oglinda ale lui Lewis Carroll, Cartea pisicilor anecdotice (improvizez o traducere pentru intraductibilul titlu The Book of Practical Cats) a lui T.S. Eliot sau, la noi, Amintirile din copilarie ale lui Ion Creanga si Cartile cu Apolodor ale lui Gellu Naum. Tipologia standard a genurilor si speciilor li se aplica greu sau deloc. Popularitatea lui Lewis Carroll ori a lui Creanga se datoreaza incadrarii la „literatura pentru copii“, insa e de mult limpede ca asemenea scrieri se citesc si de catre maturi, lor si nu puberilor dezvaluindu-li-se rafinamentul lor voluptuos, provocator – la extrem – de vertijuri estetice. La urma urmei, ce sint Alice… si Amintirile…?: un fel de romane, da!, dar si altceva decit „simple“ romane. Dar Cartea pisicilor… si cele cu Apolodor?: poezie, „cicluri lirice“, „romane in versuri“, dar si mai mult decit „simpla“ poezie; decit – adica – cele mai complicate formule de poezie „doar pentru maturi“, as adauga cu un anume tilc, cu care am putea avansa catre o... definitie!

Biblia unei lumi de zmei. Cu un asemenea titlu, cartea lui Cartarescu isi aroga – cum altfel?! – un aer de elaboratie savanta: o „enciclopedie“ fiind (insa, cu exceptia autorului, trebuie sa folosim ghilimele atunci cind o invocam!), ea are o compozitie riguroasa, tratindu-si subiectul sistematic, in sectiuni si capitole care ordoneaza materia. Prefata, semnata cu modestie „Autorul“ (sau – poate – cu orgoliul secret al majusculei generice, demiurgice?!), adopta si ea stilistica genului: e evocat punctul de pornire al cercetarii, prima intilnire cu zmeul, „fiinta careia i-am dedicat apoi intreaga mea cariera si putere de munca“ (p. 5). „Lucrarea“ apare caracterizata in frazele-tip ale introducerilor la tratatele stiintifice: „Rodul acestei cercetari modeste si pline de abnegatie este Enciclopedia zmeilor, lucrare unica in felul ei, in care pentru prima data stravechea specie inteligenta care a facut concurenta, vreme de milenii, omului este prezentata multidisciplinar, in toata grandoarea si sub toate aspectele ei. Realitatea biologica, economica, sociala, culturala, lingvistica si comportamentala a numeroaselor rase ale speciei zmeiesti formeaza obiectul primei parti a lucrarii“ s.a.m.d. (p. 5-6). Pentru ca in final sa li se aduca multumirile rituale „celor care m-au sustinut si m-au incurajat, mi-au dat sfaturi si m-au criticat necrutator in perioada in care am scris aceasta carte“, inclusiv „unui grup unit si decis de zmei“ (p. 6), patru la numar, care ar fi revizuit manuscrisul! Peste tot, neascuns – apetitul binecunoscut al lui Cartarescu pentru jongleria ironica si parodica, in hora fiind prinse mai multe straturi semnificante, de la cel strict lingvistic la referintele stiintifice, culturale si de orice fel, ca in exemplul enumeratiei din pomelnicul mutumirilor, unde – intre altii – le sint aduse omagii urmatorilor: „bunei mele sotii Alsacia si cumnatei mele Lorena“ (iata pusa la lucru geografia!), „parintelui Calinic de la schitul Prescura“ (ironie la adresa Bisericii Ortodoxe), „doamnei Elena Vrincioaia“ (basmele romanesti!) sau „colectivului de cercetatori stiintifici de la The Special Research Institute of the South-Eastern Tzandarey“ (citadelele savante Nord-americane si toponimia baraganeana!) (Ibid.)…

Ce contine efectiv cartea? Prima jumatate, intitulata Universul, e ocupata de Enciclopedia… propriu-zisa: „universul“ zmeilor sistematizat in unsprezece capitole – Anatomie, Rase si varietati, Geografie, Istorie, Arme, Ocupatii si unelte, Economie, Civilizatie, Limba, Stiinte, Arte si literatura. In schimb Partea a II-a, Povestile, cuprinde zece istorii cu zmei, insa nu preluate din folclorul preexistent, cum pretinde „Autorul“ in Prefata (ar fi vorba despre „un vestit ciclu epic din literatura zmeiasca originala, intitulat Zurba Inelara a lui Meer-Tscha, descifrat de noi la capatul unei munci de peste patru ani“ – Ibid., unde coincidenta sonora dintre Meer-Tscha si Mircea nu e citusi de putin intimplatoare!), ci – desigur – inventate de Cartarescu (pastrind – obligatoriu – distinctia dintre cei doi). Titlurile merita iarasi citate toate, caci spun ele insele mult despre inventivitatea epico-parodica pe care o ilustreaza: Povestea lui Lobo si a lui Fofo, feciorii zmeului zmeelor, Povestea micutei poete Vasiliska, Povestea spionului Bombas, Povestea lui Astor, puiul zmeului de vagauna, Povestea doftorului Chung, Zurba lui Zurbalan, zmaul din Quatr’a, Povestea Animicstiutorului, Povestea lui Ding-Ding, programatoarea, Povestea lui Zumm, muma zmeilor si Povestea Maestrului Cornichonn, ciinele de zmeu. Una mai seducatoare decit cealalta, Povestile sint imposibil de ierarhizat (favorita mea ramine – totusi! – cea cu micuta poeta Vasiliska, zmeoaica „innebunita de frumusete“ care va ajunge sa vada „ceea ce noi toti, zmei si oameni, cautam si vom cauta intotdeauna: limpedea, gingasa, transparenta si nesfirsita Lumina“… – p. 108).

Analiza detaliata fie si a unei singure pagini din carte, cu tropismele supraaglomerate si cu sumedenia de referinte parodice, s-ar intinde imprevizibil. Sa rezumi ansamblul e – vai! – de-a dreptul imposibil. Luindu-si jocul in serios, ceea ce presupune dezvoltarea – am vazut – sistematica a temei pe portativul unui haz enorm, Cartarescu reinventeaza lumea sub chipuri zmeiesti, construind, cu pornire de la substratul folcloric, al basmelor autohtone, o noua mitologie sui generis. Cartea urca treptat catre aceasta semnificatie parabolica maximala, totalizanta, care ajunge sa trezeasca fiori pe cit de mult stirnise amuzamentul: pe canavaua povestilor cu monstruoasele si in acelasi timp simpaticele fiinte supranaturale se deseneaza – in fond – o parabola a lumii, o noua Geneza. Intr-adevar, jocul e serios, iar miza – enorma: nu numai despre zmei, ci si despre noi, oamenii, despre viata, istoria, gindirea si imaginarul nostru se vorbeste in Enciclopedia… lui Cartarescu, ca intr-o noua Biblie; parodica, dar – totusi! – Biblie…Putina sursologie


Nu e pentru prima oara ca autorul nostru (nu „Autorul“) isi etaleaza inclinatia catre sensurile totalizante: cosmogoniile l-au atras dintotdeauna si le-a pastisat in mai multe rinduri in poemele sale, si-a intitulat un volum de versuri chiar asa, Totul, si lucreaza la un soi de „enciclopedie“ a fiintei, a psihicului, a imaginarului in trilogia sa romanesca Orbitor (cu doua volume din trei aparute). Un fel de „cosmogonie“ parodica fusese si Levantul, parabola lumii crescind acolo intr-un topos pe jumatate real, cu istorie stiuta, pe jumatate fabulos, proiectie a fanteziei cartaresciene. Incit „tratatul“ consacrat zmeilor, atit de diferit de celelalte scrieri prin aspectul sau de bestiariu medieval, folclorizant si encliclopedist, e legat – de fapt – de ele prin fire multiple.

Sunt si alte – nu putine – puncte de contact cu titlurile anterioare, dincolo de aspectul (cum i-am spus:) totalizant. Teme, motive, imagini din cartile mai vechi revin in Enciclopedie... Incepind cu debutul Prefetei, unde infatisarea primului zmeu vazut vreodata de „Autor“ aminteste puternic spectacolul zoomorf din nuvela REM (in volumul Visul/Nostalgia), ca si, macar prin stilistica descriptiva, fluturii si alte creaturi din – de pilda – Travesti sau alte proiectii onirice din prozele mai vechi ori mai recente: „Cind, acum mai bine de doua decenii, pe cind eram un tinar jurnalist amator, am asistat la momentul emotionant al expunerii, in centrul marii sali frigorifice, special amenajate, de la The Pennsylvanian Institute for Unreliable Studies (PIUS), a unui enorm bloc de gheata in care se stravedea o silueta monstruoasa, am stiut ca drumul vietii mele este decis. M-am apropiat atunci cu sfiala si imensa curiozitate de cristalul din care emana frig si ceata. Fiinta inclestata-n interior nu semana cu nimic din ce poti vedea pe pamint, desi zimbetul cam nating ii dadea un straniu aer uman. Dar cele zece coarne care-i tisneau din teasta masiva, penajul care-i iesea din operculele din dosul urechilor si mai ales sirul formidabil de solzi care-i tiveau coloana vertebrala, din crestet pina la coada vag reptilina, ii dadeau aspectul fantastic al unei creaturi dantesti. Creatura era implatosata si avea la briu un formidabil iatagan de otel, pe lama caruia se insirau un fel de rune. In pumnul cu patru degete dotate cu gheare inca mai stringea un buzdugan ce trebuie sa fi cintarit citeva tone“ (p. 5).

Si: rimata in sonuri pasoptiste, istoria din Zurba lui Zurbalan sta in prelungirea directa a Levantului; in alte povesti revin jocurile de copii de felul celor din Mendebilul, REM sau Travesti; etc. etc. etc.


Dincolo de referintele la alte carti ale lui Cartarescu, s-ar mai putea aminti: prefata jucat-ingenua a „Autorului“ Bibliografiei generale a lui Mircea Horia Simionescu, probabil scrierea autohtona cu care Enciclopedia zmeilor se inrudeste cel mai indeaproape, chiar daca... de departe!; apoi, comentariul critic parodic de la finalul Femeii in rosu, romanul trio-ului Mircea Nedelciu-Adriana Babeti-Mircea Mihaies, la care ar putea trimite „extrasele“ similare – delicioase! – de pe coperta a IV-a a opului de acum, „preluate“ din Ziarul de decembrie, Die Unterwelt Dimanche, Quatr’a Telegraph, Omenirea Mare si Curierul de ambe specii!; s. – iarasi – a.m.d. In genere, aspectul livresc si parodic dezlantuit al cartii tinde sa nu lase „nevizitat“ nimic din istoria literaturii, locale ori universale. Autorul Totului nu se putea dezminti tocmai cind s-a apucat sa compuna o „enciclopedie“, un „tratat“ – nu-i asa? – exhaustiv!Carte-obiect &hermeneutica

Editie de lux, in format mare, cu coperti cartonate si pe hirtie cretata, presarata cu desenele extraordinare ale lui Tudor Banus (care a prins spiritul cartii si a fantazat la rindul sau, detaliind acolo unde textul n-o mai facea si plasmuind acolo unde a simtit nevoia s-o faca, rezultatul fiind o pseudo-mitologie parodica pornita – de asta data – de la variantele desenate ale bestiariilor medievale), machetata spectaculos si meticulos de acelasi admirabil grafician, Enciclopedia zmeilor e si o splendida carte-obiect, asa cum textul lui Mircea Cartarescu merita*.


Restul va fi hermeneutica: fiindca minunatul roman fantezist (inclasabil, dar – pina la urma – roman!) va face sa curga in timp multa cerneala interpretativa, asemeni celor mai sofisticate si misterioase (capod)opere ale literaturii…

"Enciclopedia lui Cartarescu: despre zmei si nu numai


Autor: Ion Bogdan LEFTER


Mircea Cartarescu: Enciclopedia zmeilor

Enciclopedia zmeilor este o carte altfel despre zmei, scrisa intr-o maniera umoristica, originala. Modelul este "americanesc", mai ales ca prietenii nostri de peste ocean sunt recunoscuti ca editeaza enciclopedii despre orice. Autorul mimeaza stilul stiintific, documentat, potrivit domeniilor serioase. Nu sunt uitate capitole precum agricultura, literatura si artele sau geografia. In ciuda titlului, care te duce cu gandul catre lecturile copilariei, cartea este adresata tuturor varstelor. Raportarea la contemporaneitate si la ceea ce este specific romanesc se face intr-o maniera ironica, mai mult sau mai putin subtila.


Spre exemplu, relatia traditionala dintre Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana este updatata la vremurile noastre. De ce nu ar fi Zmeul preferat insipidului si plicticosului erou pozitiv? La urma urmei, personajele negative sunt mult mai generoase si ofertante, iar Fat-Frumos "is soooooo pase"! pe de alta parte, Muma Padurii este mai degraba un... "Mum al Padurii", iar zmeii nu sunt toti rai, unii au inclinatii artistice, iar altii sunt cam prea efeminati.


Iata mai jos chiar marturisirea lui Mircea Cartarescu referitoare la motivul care l-a determinat sa scrie acest "tratat despre zmei". Se pare ca tot "americanii sunt de vina" si pentru aceasta carte.


"Cand, acum mai bine de doua decenii, pe cand eram un tinar jurnalist amator, am asistat la momentul emotionant al expunerii, in centrul marii sali frigorifice, special amenajate, de la The Pennsylvanian Institute for Unreliable Studies (PIUS), a unui enorm bloc de gheata in care se stravedea o silueta monstruoasa, am stiut ca drumul vietii mele este decis.


M-am apropiat atunci cu sfiala si imensa curiozitate de cristalul din care emana frig si ceata. Fiinta inclestata-n interior nu semana cu nimic din ce poti vedea pe pamint, desi zimbetul cam nating ii dadea un straniu aer uman. Dar cele zece coarne care-i tisneau din teasta masiva, penajul care-i iesea din operculele din dosul urechilor, si care inca mai pastra o nuanta violeta, si mai ales sirul formidabil de solzi care-i tiveau coloana vertebrala, din crestet pina la coada vag reptilina, ii dadeau aspectul fantastic al unei creaturi dantesti.


Creatura era implatosata si avea la brau un formidabil iatagan de otel, pe lama caruia se insirau un fel de rune. In pumnul cu patru degete dotate cu gheare inca mai stringea un buzdugan ce trebuie sa fi cantarit citeva tone."


In virtutea protocronismului tipic romanesc, sunt convinsa ca zmeul, ca specie, a aparut in tara noastra, ca e de-al nostru si ar trebui sa-l revendicam la O.N.U., alaturi de resturile primului om, descoperite tot pe meleaguri romanesti si de gaura covrigului.


Lectura usoara si vise placute... cu zmei!





Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Şora, Andrei Terian şi Alex. Ştefănescu.


http://www.adevarul.ro/cultura/Cartarescu_isi_contesta_criticii_0_229177470.html


Zece critici au fost invitaţi de „Adevărul literar şi artistic" să realizeze un Top 5 cu cele mai importante romane româneşti pe care le-au citit în ultimii zece ani.


După calculele finale, trilogia „Orbitor" a lui Mircea Cărtărescu a adunat cele mai multe puncte, fiind urmată de romanele „Asediul Vienei" (Horia Ursu), „Teodosie cel Mic" (Răzvan Rădulescu), „Pupa Russa" (Gheorghe Crăciun) şi „Povestea Marelui Brigand" (Petru Cimpoeşu).


Cei zece critici care şi-au alcătuit ierarhia personală au fost Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian şi Alex. Ştefănescu.

„Orbitor", o navă-amiral.

Rugat să comenteze rezultatele, scriitorul Mircea Cărtărescu ne-a declarat că este foarte mândru că unii critici l-au pus pe primul loc, dar la fel de mândru că alţii nu l-au menţionat deloc sau au găsit cărţile sale submediocre.


„Show-ul critic dezvăluit de această anchetă este fascinant şi tulburător ca vechile spectacole de bâlci cu femei cu barbă şi oameni-elefant", a spus Cărtărescu. El a plusat şi cu câteva cuvinte usturătoare, la adresa unora dintre critici.

Mircea Cărtărescu consideră că „Orbitor" este portavionul „modestei sale flote", deoarece în jurul lui se grupează şi nave masive, crucişătoare şi fregate, dar şi remorchere, şalupe şi chiar bărci uşoare.


„O flotă formată numai din portavioane sau din crucişătoare nu poate exista. Şi, aşa cum un portavion nu e propriu-zis o navă, ci un oraş plutitor, la fel «Orbitor» nu e un roman (poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii mele, până la urmă), ci o confederaţie de romane care se constituie în ceva neromanesc şi poate chiar neliterar ca motivaţie şi ca mesaj".


Cel mai ciudat lucru pe care l-a observat Cărtărescu în opţiunile criticilor a fost disocierea secţiunilor bune şi a celor proaste în această carte. „Dacă spui: «prima parte a fost bună, iar ultima e un fiasco», te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei. Căci e ca în Scriptură: «Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a paharului nu a făcut şi partea dinăuntru? », a remarcat Mircea Cărtărescu.

„Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi", a mai spus Mircea Cărtărescu, referindu-se la plusurile şi la minusurile literaturii române de după anul 2000.






"E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general."


Mircea Cărtărescu, scriitor


***


Orbitor


Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1965 în Bucureşti. După terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitală), a devenit student la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1980. Între 1980 şi 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista “Caiete critice”. Şi-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucureşti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucureşti.



Mircea Cărtărescu a debutat în anul 1978, în “România literară”. Are o bogată activitate literară iar numeroase din romanele şi poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusă în franceză şi spaniolă şi nominalizată în Franţa pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul uniunii Latine- ediţia necenzurată a apărut în 1993 şi se numeşte “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul ASPRO pe 1994 (tradusă în franceză şi olandeză), “Orbitor”- Aripa stângă – premiul ASPRO pe 1996


Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic şi vizionar, Orbitor reprezintă prima parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul şi Aripa dreaptă- care se anunţă excepţională. După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză. O proză densă şi profundă, realistă şi onirică, descriptivă şi halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete de apă, populată de personaje şi de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterană psihanalitică şi luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi anatomie a fiinţei, fără termen de admiraţie în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher.”


Mircea Cărtărescu îşi caracterizează însă altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”


Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează în câteva rânduri conţinutul romanului: “Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”


Primul capitol debutează cu o imagine descrisă într-o maniera proprie şi foarte personală. Este descrisă priveliştea de vis a nopţilor bucureştene. În viziunea autorului, oraşul , pentru el, era o lume aparte, o lume plină de mister în care rareori se încumetase să pătrundă, dar, pe care o cunoştea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircişor, îşi reaminteşte cu nostalgie de vremurile în care stătea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe întuneric, privind “tripticul nocturn, de o strălucire sticolasă, nesfârşită, inepuizabilă”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a răpit priveliştea, i-a furat visele...


În acel colţ al camerei începeau visele sale, o aventură printre clădirile misterioase ale Bucureştiului, cu huruitul tranvaielor şi fragmente ale unor acţiuni mărunte ale vieţii.


Mama sa, de care mărturiseşte că nu îl lega nimic mai mult decât faptul că “îi spăla rufele, îi făcea cartofi prăjiţi, îl trimetea la facultate”, este mitizată în poemele sale, versuri “venite de nicăieri”.


Revenind la realitate, Mircişor se trezeşte căutând în mica arhivă a familiei adăpostită într-o geantă a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neînsemnate şi printre facturi, găseste un lucru care îl tulbura, o veche proteză, a mamei sale, care, l-a început, l-a dezgustat. I-a atras atenţia însa culoarea deosebită a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o când s-a oprit derutat, în piaţa de pe strada “Domniţa Ruxandra”, unde şi-a dat seama că era culoarea înserării. Atunci a avut o viziune. A văzut-o pe mama sa, conturându-se încet, în jurul protezei. A simţit cum mâna sa îi atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat în blocul de lângă el şi a urcat până la ultimul etaj, ajungând pe terasa. Acolo, i s-a arătat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oraş învăluit în mister şi întuneric. Tulburat, a intrat înapoi în bloc şi a coborât foarte multe etaje, în viziunea sa, până, ca prin minune, a ajuns în faţa uşii lui din blocul de pe Ştefan cel Mare.


Viaţa lui se desfăşura în interiorul celor patru pereţi ai camerei sale. Deşi colinda în fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifică de la fereastra odăii lui. Era în stare să privească ore în şir panorama. Unele nopţi se consumau în realitatea paginilor, când nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Într-un final însa, somnul ieşea învingător, dar şi atunci, himerele nopţii îl învăluiau în braţele lor nevăzute. Visa la casa în care îşi trăise primii ani ai vieţii, casa de pe Silistra, unde îşi dusese o vreme veacul mama sa.


În primul volum al trilogiei “Orbitor”, Mircişor vorbeste despre mama sa, pe când al doilea volum, “Corpul” îl are in plin plan chiar pe el.


Vizita la bunicul său, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar în spatele vieţii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircişor ştia că neamul Badislavilor avusese cătunul izolat, aşezat “într-o văioagă a munţilor Rodopi”. Toată lumea trăia liniştită până când în satul lor au ajuns ţiganii, care le-au vândut seminţe de mac pentru patru cetere frumoase. De la aceste seminţe de mac li s-a tras tot răul Badislavilor.În ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au ieşit din morminte şi au început să terorizeze localnicii pentru că de când gustaseră din maci, nimeni nu mai mergea la biserică şi nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru că foarte mulţi păcătuiseră, de frică, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor. O rămăşiţă a satului se adunase în biserică, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a început să citească din Evanghelie, despre Isus în vremea când a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau să mai fie supravieţuitori, aşa că au încercat să dea foc bisericii, dar nu au reuşit. Au chemat în ajutor demonii-greieri, dar şi aceştia au pierit cand au simtit tămâia. Preotul împreună cu cei 40 Badislavi, au ieşit din biserică. Atunci a început să ningă cu îngeri, care au venit în ajutorul lor. A fost o bătălie grea, dar în final, Badislavii au ieşit învigători, pentru că, credinţa lor i-a salvat. După ce totul s-a sfârşit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili în sus de fluviul Dunav. Dunărea însă, pentru a putea fi trecută, cerea un suflet ca jertfă. În trecut, preotul asistase la o slujbă în care fetiţa pe care nimeriseră sorţii a fost aruncată în apa îngheţată. În vremurile lor însă, oamenii şi-au dat seama că nu viaţa ci sufletul trebuie dăruit fluviului, aşa că de fiecare dată când vroiau să treacă pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tânăr sau a unei tinere. De acea dată, picaseră sorţii pe Vasili, un copil găsit pe câmp de femei. A fost crescut în satul lor, iar acum, a fost nevoit să îşi cedeze umbra râului. Acest lucru, pentru el, a însemnat maturizarea, începutul adolescenţei. Precum în basmele româneşti, Cărtărescu descrie acest moment ca unul crucial, în care băiatul prostuţ a devenit barbat.


Sub gheaţa Dunarii, înotau fluturi ! Badislavii, curioşi, au spart crusta gheţii şi au prins un gigant fluture pe care l-au măcelărit şi s-au înfruptat din carnea lui, fără milă. Când au terminat, femeile au strâns aripile şi le-au luat cu ele. De atunci, aproape fiecare femeie din sat, avea în podul casei o lădiţă în care se afla o bucăţică din aripa fluturelui, care însă se regenerase şi crescuse miraculos. Grupul a înaintat prin Muntenia până a ajuns în locul unei foste biserici, unde s-au stabilit, undeva între Argeş şi Sabar. Vasili a fost bunicul lui Dumitru.


Romanul continuă cu un fragment care aparent nu are nici o legatură cu “povestea”, dar este foarte bine poziţionat. Mircişor se descarcă contemplând asupra omului, asupra timpului, asupra chakrelor, asupra totului, făcând o legatură strânsă între toate acestea.


Într-o dimineaţă foarte călduroasă, Mircişor a plecat în căutarea casei de pe Silistra. În urma unui vis, şi-a adus aminte că mama sa avea pe şold o formă de fluture, ceea ce l-a făcut să îşi reamintească secvenţe din vremea prunciei. A hoinărit pe strazi mult timp până când cineva i-a spus pe unde se află strada, însă a rămas captivat de foişorul din visele sale. Era realitate.... A intrat înăuntru şi a sunat la uşă. O fată foarte amabilă, l-a poftit înăuntru de parcă îl cunoştea de-o viaţă, deşi nu se mai văzuseră niciodată. L-a servit cu o farfurioară cu dulceaţă de trandafiri şi a început să îi povestească despre copilăria ei. Se numea Anca. În vremuri de mult apuse, când ştia că trebuie să se întoarcă acasă, mai stătea pe maidan, uitându-se la poze mototolite. Atunci apărea Herman. Ea îl lua de mână şi mergeau spre casa părăsită, aflată în ruina din apropiere. El începea atunci să îi povestească despre o lume inaccesibilă pentru maturi, dar firească pentru copii. Ei nu îi era frică de el, niciodată nu îi făcuse nimic înafară de faptul ca o privea. Într-o seară, Herman a adus cu el o trusă din care a scos o maşină de tuns. A tuns-o, fâşie cu fâşie, după care a ras-o în cap cu un brici bătrânesc. Apoi a scos nişte unelte în forme diferite, dar ciudate. Cu acelea i-a tatuat ţeasta toată noaptea, ea neştiind niciodată ce se ascunde în acele desene enigmatice. Când a plecat spre casă, dimineaţa, tatăl său a zărit-o din foişor. A fugit spre ea şi a îmbrăţişat-o, imagine în care i-a găsit mama ei. Aceasta a închis-o în camera ei, fără vreo oglindă, până i-a crescut părul, vreme în care s-a simţit foarte singură şi a suferit. Mama sa a început să o urască şi intra la ea doar ca să îi dea de mancare. Anca nu vroia să devină femeie, nu vroia să aibă soarta mamei sale: nefericire, rutină, sărăcie. Cel mai mult îi plăcea să viseze; îl visase pe Mircea cu mulţi ani în urmă, îl strigase, şi era sigură că el îi va auzi vreodată strigătul disperat. După ce a terminat de povestit, Anca s-a aşezat pe un scaun şi s-a lăsat tunsă de Mircea. Acesta a descoperit şuviţă cu şuviţă, tatuajul făcut de Herman. Acest Herman era acelaşi cu care el va sta de vorbă ore în şir pe treptele de beton ale blocului său. Pe creştetul fetei, Mircea a descoperit Totul, iar totul avea chipul său ! A rămas înmărmurit. Anca s-a ridicat de pe scaun, au mai stat puţin, după care el a plecat în căutarea copilăriei, nu înainte de a se îmbrăţişa ca un frate şi o soră. Când a plecat de pe stradă, a găsit o inscripţie, “Pâncota”.


Din nou, autorul revine la realitate prezentând o întalmpare ciudată din autobuz, unde au urcat doi bărbaţi, însoţiţi de un pitic. Deşi parea mai bătrân decât ei, piticului îi era frică de ei. Mircişor a rămas impresionat de faptul că cei doi nu îl băgau în seamă, asemeni unui căţel.


Şi-a dat seama că strada pe care o căuta se numea “Pâncota” (fosta “Silistra”).Când a ajuns acolo pentru prima dată, i s-a părut altfel decât în visele sale.Curtea în formă de “U” era foarte strâmtă, jumatate din suprafaţă fiind ocupată de un Mercedes vechi lovit şi reparat. Clădirea avea trei etaje, iar el a văzut, din spusele mamei, locul fiecărui vecin. Foarte emoţionat, a deschis uşa de fier şi a intrat. Odată ajuns în casă, şi-a dat seama că ştie tot !


Partea a doua debutează cu imaginea mamei sale în curte, hrănind păunul, păuniţa şi curcanul. Era o zi de duminică, iar Maria s-a pregătit să plece în oraş, aşa că se îmbrăcase cu bluza ei cea bună şi se dăduse cu parfum, aşa cum făceau fetele de la fabrica “Donca Sima”.


Proprietara vilei în care stătea, Ma’am Catana, era foarte rea de gură, mai ales cu soţul său, care, în loc să aducă bani în casă, îi investea într-un cavou. Pentru asta, ma’am Catana îl făcea cum îi venea la gură, ameninţând-ul în fel şi chip. Însă la vremea în care îi veni ceasul, i-a făcut o slujbă frumoasă, a adus un dric din lemn sculptat şi l-a bocit. Când au ajuns la cavou, Maria a rămas uimită, i s-a părut că este un castel străjuit de cele două sculpturi de la intrare.Toată lumea a coborât înăuntru şi, deşi îi era frică, a coborât şi ea. Cavoul era un fel de labirint, în care, foarte curând, s-a pierdut. A rătăcit speriată prin căile întortocheate mult timp, dar a găsit treptele ce duceau la lumina zilei şi s-a văzut din nou în cimitirul Bellu. Ajunsă acasă, a văzut că în faţa uşii ei erau strânşi mai mulţi vecini, încercând să îl potolească pe micul Mircişor, care urla din toate puterile că vrea la mama lui.


“Când ieşi din curtea în formă de U, Maria pătrunse în toamnă”. Era grăbită, mergea să se întâlnească cu Costel, la cinematograf. Pentru a nu se gândi la el, încercă să se gândească la sora sa Vasilica şi la naşa bătrână. Îşi aduse aminte de vremea în care veniseră la Bucureşti amândouă, din satul natal Tîntava, şi se angajaseră ca ucenice la croitorie. Duminica aveau liber aşa că frecventau bâlciuirile sau ieşeau la plimbare prin capitală. De fiecare dată când treceu pe lângă palatul telefoanelor visau să devine telefoniste, pentru că în filemele americane o telefonistă întotdeauna îşi găsea un băiat tânăr, frumos şi cu bani. Seara, se duceau la grădini de vară ieftine şi mâncau mici. Apoi se duceau acasă, iar a doua zi incepeau din nou lucrul. Se împrieteniseră cu actriţa Mioara Mironescu, care le ducea seara la cabaretul “Gorgonzola” unde cântau nişte negri. Vasilica observase că negrul de la tobe îi facea cu ochiul. A doua zi, Maria s-a aşezat la maşina de cusut, dar a observat că acul se înţepenise aşa că a deschis uşiţa, dar mare i-a fost mirarea când a văzut că înăuntru era un rinichi, care zvâcnea prin bătăile unei inimi nevăzute. Maria s-a speriat şi a fugit, iar de atunci niciodată nu a mai cusut la masina, toate rochiile fiind facute de sora sa, Vasilica.


În următoarele zile, Mioara le scoase pe fete la plimbare în Cişmigiu, le cumpără rochii şi pălării, le duse la coafor şi le rezervă o masă la cabaret. Se împrieteniseră şi cu Cedric, negrul de la tobe, care le povestea despre New Orleans-ul natal, despre cartierul franţuzesc şi despre ritualurile Voo Doo.


În acea noapte fuseseră bombardamentele, iar cele două surori, după ce tremurară ore intregi, ieşiră din adăpost. Totul era dărâmat, iar înaintând pe strada lor, dezastrul parcă era şi mai mare. Nici o casă nu mai era întragă, iar peste tot în jurul lor vedeau rămăşiţe ale corpurilor umane. Rămăsese în picioare doar casa liftului a clădirii Societăţii petroliere româno-germane, iar în lift era prinsă liftiera, care se resemnase şi se bucura că scăpase cu viaţă. Ajunseră şi la casa Mioarei şi găsiră mâna ei, pe care mai era inelul din păr de mamut în formă de fluture. Maria scoase inelul de pe arătător şi îl luă cu ea. În spatele ruinelor croitoriei stătea în picioare, în costumul lui popular, tatăl lor, Badislav Dumitru, care, când auzise de bombardament se repezise la Bucureşti. Pe drum, toţi trei se întâlniseră cu un căruţaş care îl cunoştea pe Dumitru şi plecară spre Tîntava. Mama lor s-a bucurat foarte mult când le-a văzut întregi, dar, la câtva timp, a murit. Maria îşi aducea aminte că a vegheat-o zile şi nopţi până aceasta şi-a dat duhul.


În timpul războiului, în gospodăria lor, fusese încartiruit o vreme un soldat neamţ, pe nume Klaus, care se împrietenise cu câinele lor, Roşu. Îl învăţase diferite trucuri, iar atunci când a trebuit să plece, l-a luat cu el. Dar după un an de zile, Roşu se întorsese acasă cu o inscripţie nemţească la gât. Acum, câinele începuse să latre cum nu îl mai auzise Maria niciodată. Când ieşi în curte, îl văzu la poartă pe Cedric. Îl pofti înăuntru şi îi făcu mămăligă. În timp ce mâncau, Cedric s-a apucat să îi spună o poveste fantastică...


Asta îşi amintea Maria, în timp ce mergea cu tranvaiul. A coborât la Universitate, într-un decor alb, de iarnă profundă. În drum spre cinematograf, s-a întâlnit cu Ionel, un vecin de pe Silistra, care, de când lucra, ca şofer, la ziarul “Scânteia”, nu mai venea prin mahala. Când ajunse la cinematograf îl văzu pe Costel aşteptând-o şi o pufni râsul pentru că era îmbrăcat în acelaş fel cum îl ştia ea. Intrară în cinematograful care mirosea a petrosin şi văzura un film cu Gerand Philipe. Sala era plină cu tineri ce ţineau de mână tinere, care i se păreau Mariei identici. Costel şi-a luat inima în dinţi atunci şi a luat-o şi el de mână pe Maria, la sfârşitul jurnalului de ştiri.


Cedric îşi începu povestea prezentând cartierul francez din New Orleans.Franceza locuitorilor nu se putea compara nicidecum cu cea pe care o auzeau la radio, a generalului de Gaulle. Cecilia, o fată de cel mult treisprezece ani, foarte cochetă, stătea de vorbă cu Melanie, o negresă bătrână, ce îşi ascundea chelia sub o perucă din pene de struţ. Cedric era vărul Ceciliei, dar îi plăcea să facă pe sclavul în preajma celor două femei, aduncându-le ceaiul. Pe langă asta, cânta la wash-bord la localul lui Monsu, un magnat al cartierului francez. Cecilia fusese pregătită pentru solemnitatea ce avea să urmeze în seara aceea de primăvară. De când se trezise, îl văzuse pe Albinosul, un negru alb ca laptele, ce avea un neg pe faţă. El era proprietarul localului “Monsu”. Când venise pentru prima dată în acele locuri, acum mai bine de douăzeci de ani, dintr-o întâmplare i se spusese Monsieur Monsu. Albinosul cumpărase timp de zece ani o mulţime de străzi din French Quarter. Când intrase într-o zi într-unul din localurile sale, portarul, rămas înmărmurit de faptul că negul de lângă nas i se mărise cât o zmeură, a fost concediat. De atunci a început să se extindă, până l-a acoperit aproape în totalitate. Medicii nu i-au mai dat nici o speranţă de viaţă, dar, într-un târziu, a fost chemat Fra Armando, preotul. Acesta, prin ritalurile sale, a reuşit ca în trei luni să il salveze, iar după numai o săptămână, Albinosul şi-a făcut din nou apariţia în localurile sale. După această întâmplare bizară s-a răspândit zvonul unei organizaţii diavoleşti, mult mai înspăimântătoare decât ritualurile Voo Doo, a cărei conducători erau Fra Armando şi Albinosul. Poliţia a cercetat de nenumărate ori coliba lui Fra Armando, dar nu a găsit nimic compromiţător. Locuitorii se întrebau dacă nu cumva şi poliţiştii sunt implicaţi în această organizaţie ciudată.


Ziua ceremoniei cea mare a venit, iar acum Cecilia era pregătită. Melanie şi Veve, camerista ei, o îmbrăcaseră şi o aranjaseră ca pentru nuntă. Au ieşit din casă şi au oprit un taxi. S-au urcat înăuntru, iar acesta îi duse până la marginea marelui swamp, unde îi aştepta Albinosul. Au înaintat prin swamp-ul nesfârşit, până au ajuns lângă ruinele unei danturi gigante. Au intrat înăuntru, printr-o ogivă, care miraculos mai era în picioare, şi au văzut resturile unor blocuri împânzite cu o vegetaţie hirsută. Au intrat în întuneric, unde stelele au dispărut, singura sursă de lumină fiind făclia Albinosului. Pe unul dintre culoarele strâmte şi întunecate s-au întâlnit cu Fra Armando şi atunci au ştiut că nu mai au mult până ajung la destinaţia finală.

Mariei i-a plăcut foarte mult filmul. Intrase în rolul personajului, trăia foarte intens filmul. Ea controla personajele, nu invers. Ea îi şoptea fetei din film ce să spună ! De atunci, a reuşit să schimbe intrigi, deznodământuri, să îşi căsătorească preferaţii îndiferent de cât de imposibil era.


Când s-a terminat filmul, Maria a ieşit zâmbind din sală, iar Costel încruntat. Afară era deja primavară, zăpada se topise, arborii înmuguriseră, soarele fierbinte mângâia Bucureştiul.Au plecat amândoi spre Universitate, dar paşii îi purtară spre strada pe care locuise odinioară Maria. Când ajunseră acolo, ea tresări; în spatele noilor construcţii, se înălţa casa liftului, în care înca mai era liftiera. Au ajuns la picioarele liftului, iar Maria a văzut că deasupra butonului scria numele ei. Costel apăsă pe buton, dar nu se întâmplă nimic, în schimb, când apăsă Maria, cabina se mişcă şi coborâ. Când liftul ajunse la parter, a apucat mânerul uşii şi a tras de el. În cabină se afla liftiera, înconjurată de un mare fluture, care, când s-a simţit eliberat, a zburat imediat, deşi femeia încercă să îl ţină. A ieşit din cutia care o ţinuse prizonieră timp de doisprezece ani şi a plecat cu ei. Deşi treceau pe lângă oameni, părea că prezenţa liftierei era obişnuită, chiar dacă era goală. Se reîntoarseră la casa liftului, îşi chemă fluturele, întră înăuntru şi liftul porni încet, până a ajuns din nou în locul în care fusese la început.


Maria îl luă de mână pe Costel şi străbătură oraşul timp de o oră fără să îşi vorbească aproape deloc.Se despărţiră la poarta casei Maiei de pe Silistra. Ea intră în casă, dar Costel mai zăbovi puţin la poarta ei.


Partea a treia a romanului prezintă o parte a copilăriei lui Mircişor şi începe cu Herman. Herman era vecinul de la ultimul etaj, beţiv dar foarte politicos, care îi va deveni mai târziu un foarte bun prieten şi pe care îl va cunoaşte ca pe el însuşi. Când se întâlneau cu Herman în lift, Mircişor se simţea nesigur, îi era frică de el, deşi el era foarte politicos cu mama sa. Se simţea în siguranţă doar când ajungea în faţa apartamentului său. Herman însă nu era un beţiv ca ceilalţi. Nu vorbea mult, nu se clătina şi era foarte civilizat. Locuia cu mama sa, în mansarda blocului, lângă terasa. Mircişor a urcat prima oară la etajul opt împreună cu Jean şi Luci. Pentru că au făcut gălăgie, Herman a apărut în uşa apartamentului său. Mircişor a rămas în faţa lui, visător, dar când cineva a chemat liftul şi s-a auzit un huruit au zbughit-o toţi trei pe scări în jos până au ajuns afară.


Următorul fragment îl are în prin plan tot pe Herman pe care, băut fiind, l-a găsit Mircea şi l-a adus în mansarda sa. În mana lui Herman a găsit o hârtiuţă pe care era scrisă o formulă matematică.


Când avea cinci ani, mama lui Mircişor a trebuit să se interneze şi, pentru că nu avea cu cine să îl lase pe băiat, l-a internat şi pe el în acelaşi spital, la o secţie de copii. O soră medicală i-a dat o pijama şi l-a condus într-o cameră în care mai erau două fetiţe. Când a văzut-o pe una dintre ele, şi-a adus aminte de nepoata naşei sale care îl bătea de fiecare dată când părinţii îi lăsau să se joace împreună. Acea răutate a văzut-o în ochii fetiţei din salon, Carla. Când a plecat sora medicală, Carla i-a luat periuţa de dinţi şi i-a aruncat-o cu o ură inimaginabilă. Mircişor a fost şocat pentru că era obişnuit ca pe unde mergea să fie răsfăţat. Cât timp a stat în spital, cele două fetiţe l-au bătut, l-au zgâriat şi au ţipat la el.


Într-o iarnă târzie a anului 1973, Mircea a fost prins de o ploaie puternică şi rece în timp ce se întorcea de la orele tehnice. A doua zi a observat că nu mai poate să îşi mişte o porţiune din buza superioară. I-a aratat şi mamei sale, dar aceasta s-a speriat foarte tare şi l-a dus la Spitalul de Urgenţă. Acolo a fost internat într-un salon de neurologie. Curând, i-a paralizat temporar toată partea stangă a feţei, pentru că nu a fost examinat de nimeni. Tratamentul i-a fost stabilit doar la medicamente, raze şi masaj. Şedinţele de masaj erau realizate de un maseur orb, care îl făcea să se gândească serios la neputinţa de a vedea. Orbul îi spusese că lucrase la securitate şi îi povestise o întâmplare de la circ, în care o acrobată se transformase în fluture.


Într-o dimineaţa, când s-a dus la raze, a ajuns acolo foarte repede şi uşor, nu ca alte dăţi când rătăcea prin spital. Doctorul nu era acolo, aşa că, într-o clipă de nebunie, şi-a pus singur electrozii pe tâmple şi a dat drumul la aparat, întorcând butonul până la capăt. Când s-a întors doctorul, l-a găsit pe jos, iar în cameră mirosea a ars. A stat la reanimare o săptămână, timp în care a fost hrănit intravenos. Când şi-a revenit a constatat că aproape îşi revenise, făcuse progrese vizibile. L-au mutat înapoi în salon, iar după zece zile a fost externat.


Fra Armando i-a condus pe cei doi bărbaţi şi pe cele două femei prin nenumărate labirinte până au ajuns într-o enormă sală. Era sala Ştiutorilor, care avea intrări în mii de locuri pe tot globul. Toată umanitatea se adunase în spatele lor, urmându-i. Deodată, Fra Armando s-a oprit şi a aşteptat până când toţi au tăcut şi au rămas nemişcati. Atunci a început să vorbească. A rostit cuvântul “Tikitan” de câteva ori, împreună cu mulţimea. Zeci, sute, mii de fluturi au acoperit creştetele mulţimii, după care, toţi au început să strige “Orbitor”, aşa cum strigaseră “Tikitan” mai devreme.


În romanul “Orbitor” biograficul şi oniricul îşi dispută pe rând întâietatea, autorul încercând din nou să găsească drumul care leagă nostagia de vis. Scopul cărţii pare să fie descoperirea sensului unui singur cuvânt – ORBITOR- , scriitorul dând impresia că a făcut un pariu cu el însuşi pentru a-şi demonstra că este pregătit pentru această revelaţie totală.


Nostalgia cărtăresciană înseamnă unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii şi a fiinţei. Aceasta presupune reintrarea simbolică a actului de creaţie. Scenariile iniţiatice încărcate de sensuri ascunse repetă gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregăti pe scriitor pentru revelaţie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Ţeserea textului, naşterea cărţii înseamnă adevărata creaţie. Scriitorul iniţiat dă naştere lumii prin scris (“Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntâmpla ? Care era zeul nostru ? Ce-avea să fie cu lumea acestei cărti ilizibile, acestei cărti ?”), “adevărata existenţă” fiind aceea care se lasă transpusă în pagina scrisă.

Mircea Cartarescu - Frumoasele straine


Frumoasele straine, un nou volum de Mircea Cartarescu, publicat la editura Humanitas, se gaseste pe rafturile librariilor.

Umorul, satiricul si grotescul au fost dintotdeauna, in volumele sale de versuri, in Levantul si in Orbitor, in Enciclopedia zmeilor si in De ce iubim femeile, a doua coarda la arcul lui Mircea Cartarescu, alaturi de cea onirica si vizionara. In Frumoasele straine ele sunt coarda dintai. Putine carti din literatura romana de azi ii pot sta alaturi ca naturalete a povestirii si ca ubicuitate a comicului, intins pe toate registrele, de la zambetul discret la rasul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeasi voce narativa, destinsa si fireasca, sunt filme cu camera in mana, fara nici o emfaza, mizand pe sinceritate si simplitate.

"Sper ca nu am sarit calul, iar dac-am facut-o, imi cer iertare. Caci am facut-o nu din cruzime sau razbunare, ci din dorinta mea de a rade si de a auzi oameni razand, curat si destins, imprejurul meu. Radem tot mai putin, dispretuim tot mai mult rasul, si-n viata, si-n arta, desi pana la urma ne putem defini ca animale care stiu sa rada..." (Mircea Cartarescu)

Noi traduceri ale volumelor lui Mircea Cartarescu:
De curand, Orbitor. Corpul, Orbitor. Aripa stanga si Travesti au fost traduse in limbile norvegiana, olandeza si germana, imbogatind astfel palmaresul unuia dintre cei mai tradusi autori romani, cu volume aparute deja in 14 limbi. Romanul Orbitor. Corpul a fost publicat in martie la editura norvegiana Bokvennen din Oslo, in traducerea lui Steiner Lone. Cartea s-a bucurat de aceeasi primire excelenta din partea presei ca si primul volum. Cotidianul Fredriksstad Blad Forsiden nota in recenzia celui de-al doilea volum: "Il vad in cativa ani pe Mircea Cartarescu laureat al premiului Nobel pentru literatura. Prin ambitioasa trilogie Orbitor el se situeaza in mod absolut in varful literaturii contemporane", in timp ce in cotidianul Dag og Tid aparea sub titlul "Cuvintele creeaza lumea" urmatoarea observatie: "Romanul Mircea Cartarescu scrie intr-un stil dificil si abundent, ceea ce inseamna profund, desi uneori redundant. Limbajul e bogat, asociatiile sunt nenumarate, cu expresii din toate campurile cunoasterii culese si folosite de un autor care nu pare sa piarda controlul evenimentelor. Ai impresia ca autorul se teme ca lumea sa nu se dizolve daca nu e transpusa-n cuvinte. In existenta, marele si micul sunt conectate, nu intr-un organism, ci in procesul creativ care e viata insasi, sau personalitatea." O alta publicatie norvegiana, Aftenposten, va dedica romanului Orbitor. Corpul o recenzie cu subtitlul "Numele lui Mircea Cartarescu straluceste mai departe pe lista candidatilor la premiul Nobel".

Luna aceasta, la editura olandeza De Bezige Bij a aparut Orbitor. Aripa stanga, in traducerea lui Jan
 Willem Boss. In deschiderea Catalogului pe 2010 al prestigioasei edituri, cartea lui Mircea Cartarescu se bucura de o ampla prezentare, in care se precizeaza: "Mici detalii si mari evenimente amplifica Orbitor pana la dimensiunile unei capodopere panoramice in care realitatea si fantezia se reunesc. Mircea se contempla pe sine in imaginea Bucurestiului, capitala Romaniei. El va conferi istoriei familiei sale propriile experiente traumatice din copilarie, subteranele legendare ale Bucurestiului si mlastinile Louisianei."In luna mai, traducerea in germana a romanului
Travesti va fi publicata la editura Suhrkamp din Berlin.






Mircea Cărtărescu - „Orbitor”
Mircea Cărtărescu , considerat , atât în ţară cât şi în străinătate, unul din cei mai dotaţi scriitori români contemporani,a publicat în anul 2002 cartea Enciclopedia zmeilor , ce se vrea o lucrare de pionerat în domeniu, plină de fantezie şi inventivitate, prin care ne introduce pe Tarâmul Celălalt, o lume populată de creaturi ancestrale ,,un fel de fiinţe înrudite cu noi , întâlnite încă din copilărie în lumea basmului.