Interviuri cu M.C.




• Luni, 04 Octombrie 2010
• EvzCum vă găseşte primăvara lui 2010?

Proaspăt întors în ţară după câteva luni berlineze în care întunericul, frigul şi umezeala mi-au tăiat tot cheful. Plictisit de iarna care nu se mai termină. Ahtiat după soare ca o plantă care a dat lăstari palizi în cine ştie ce debara. Dornic de seri calde bucureştene, de întâlniri cu prietenii, de viaţa densă, balcanică din umbra ruinelor în floare. E prima dată când sunt fericit că m-am întors acasă.
Cum comentaţi faptul că, potrivit opţiunilor exprimate de criticii literari, în numărul trecut din „Adevărul literar şi artistic" trilogia „Orbitor" este cel mai bun roman românesc apărut în intervalul 2000-2010 (cu precizarea că primul volum a apărut în 1996)?

N-are niciun fel de relevanţă. Nu vreau să par nerecunoscător, le mulţumesc celor care au menţionat cartea mea (sau câte-o parte din ea) printre primele cinci din top. Dar încă de la-nceput trebuie spus că astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. Interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. Dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară. „Orbitor" a ieşit din pură întâmplare pe primul loc. Nu mi-am dorit acest lucru, nu sunt mândru de el, nu mi se pare că rezultatul acestei anchete adaugă sau scade ceva din valoarea şi interesul cărţii, câte or fi. De altfel, dacă întrebarea anchetei ar  fi fost „Care e cel mai prost roman al deceniului trecut?" şi participanţii ar fi rămas aceiaşi, sunt convins că tot eu aş fi ieşit pe primul loc.
De ce?

Nu de ieri, nici de alaltăieri cărţile mele sunt în situaţia asta pitorească, ci de treizeci de ani încoace. Şi nu pot să sper decât că ea va rămâne aceeaşi până la sfârşit. Nu scriu pentru toată lumea. Nu ţin să plac tuturor. Literatura e diversă, gusturile sunt diverse. Îmi convine situaţia non-laodiceeană a cărţilor mele, mereu subiect de dispute între critici. Dacă m-au supărat vreodată verdictele critice a fost numai când am bănuit că ele sunt pornite din rea-credinţă, din servilism, din răzbunare, din politici literare (şi în ultimul timp din politica propriu-zisă), din laşitate.
„Adevărul nu e niciodată la mijloc"

Ancheta de faţă e irelevantă din foarte multe motive. Criticii convocaţi au fost prea puţini pentru ca, măcar statistic, rezultatul să fie omologabil. Împrăştierea răspunsurilor e prea mare. Apoi, au fost convocaţi în mod egal, cei buni şi cei penibili, din toate generaţiile, poate în speranţa că, adevărul fiind pe undeva pe la mijloc, topul va căpăta obiectivitate. Dar adevărul nu e niciodată la mijloc.

Nu poţi găsi o fărâmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngâmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era „lăuda-te-ar Bogdan-Duică", acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu. Sunt foarte mândru că unii critici m-au pus pe primul loc, dar la fel de

mândru că alţii nu m-au menţionat deloc sau au găsit cărţile mele submediocre. M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze - a suta oară - că o altă parte a ei e proastă. Aşa e când vrei să împaci prea multă lume.
„Opţiuni monstruoase şi fermecătoare"
Cum aţi descrie alegerile criticilor?

Dincolo de cartea mea, showul critic dezvăluit de această anchetă este fascinant şi tulburător ca vechile spectacole de bâlci cu femei cu barbă şi oameni-elefant. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a indignat, eu personal am găsit multe dintre opţiuni monstruoase şi fermecătoare. E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general. Am avut şi altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâţi ciudaţi adunaţi la un loc ca azi.
Ce părere aveţi despre volumele din top?
Mircea Cărtărescu spune că nu scrie pentru toată lumea, că nu ţine să placă tuturor
În privinţa cărţilor din top, ce să spun? Am citit trei dintre ele, fără să mă socotesc pe mine. N-am apucat să citesc „Asediul Vienei", poate că e bună. Crăciun şi Cimpoeşu sunt optzecişti de evident talent. „Teodosie cel mic" e o jucărie în sens nabokovian, o dovadă de virtuozitate literară. Dar parcă totuşi ceva sună a doagă în acest top. Cărţile nu se leagă, ele nu dau seama de o lume literară coerentă. Par parte dintr-un experiment asemenea celui propus de Borges în „Tlön": mai multe cărţi eteroclite sunt atribuite unui singur autor şi-apoi se-ncearcă un portret psihologic al autorului fictiv astfel construit. Nimeni n-ar putea spune cum arată literatura română de azi luându-se după acest top. E drept, cinci cărţi sunt şi prea puţine ca să definească un deceniu literar. Dacă topul ar fi fost extins la zece cărţi, poate-am fi avut o imagine mai bună. I-am fi avut atunci în top pe Filip Florian, pe Radu Aldulescu şi pe Cristian Teodorescu, a cărui revenire între cei mai buni prozatori români mă bucură în mod deosebit. Dar nu am fi avut, mai departe, câteva dintre cele mai extraordinare cărţi ale deceniului,  între care „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară" a lui T.O. Bobe - carte de primele trei locuri în top, după biata mea părere - şi capodopera de oralitate „Muzici şi faze" a lui Ovidiu Verdeş. Ambele abia dacă au fost menţionate. Nu am fi avut, mai departe, nicio scriitoare (Gabriela Adameşteanu a fost menţionată de câţiva, dar nu ştiu dacă ar fi prins Top 10), căci Ioana Pârvulescu - cu superbul „Viaţa începe vineri" - , Ana Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu sau Ioana Bradea nu par să fi impresionat prea mult criticii convocaţi pentru anchetă. Şi, totuşi, toate sunt excelente prozatoare. Cel mai ciudat e că însuşi redactorul-şef al suplimentului „Adevărul literar", Cezar Paul-Bădescu, n-a fost menţionat, cred, deloc în anchetă, deşi „Luminiţa mon amour" e o carte de o rară savoare satirică.
„Orbitor" este„o confederaţiede romane"
Ce loc ocupă „Orbitor" printre cărţile pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor?

Am mai spus-o: „Orbitor" e portavionul modestei mele flote. În jurul lui se grupează şi nave masive, crucişătoare şi fregate, dar şi remorchere, şalupe şi chiar bărci uşoare. Fiecare are sensul ei în ansamblu, căci o flotă formată numai din portavioane sau din crucişătoare nu poate exista. Şi, aşa cum un portavion nu e propriu-zis o navă, ci un oraş plutitor, la fel „Orbitor" nu e un roman (poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii mele, până la urmă), ci o confederaţie de romane care se constituie în ceva neromanesc şi poate chiar neliterar ca motivaţie şi ca mesaj. Cel mai ciudat lucru mi se pare să disociezi secţiuni bune şi secţiuni proaste în această carte. Dacă spui: „Prima parte a fost bună, iar ultima e un fiasco", te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei. Căci e ca în Scriptură: „Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a paharului nu a făcut şi partea dinăuntru?"
Pe care dintre cărţile dvs. o consideraţi acum cea mai bună? Dar cea mai dragă?

M-aţi putea întreba la fel de bine „Care dintre organele corpului tău e cel mai bun, sau îţi este cel mai drag?" N-aş putea răspunde decât: toate în aceeaşi măsură. Nu ochii în detrimentul inimii, nu creierul în detrimentul ficatului. Degetul mic pare irevelant, dar n-ai vrea să-ţi fie retezat. Scrisul meu e unitar, dar fiecare carte a mea e diferenţiată de celelalte şi serveşte o altă funcţie. Eu nu scriu romane, ci încerc „să-mi înţeleg situaţia", cum scria Kafka.
Dacă v-aţi putea detaşa o clipă de propria scriere... Care credeţi că sunt punctele forte ale trilogiei?

„Orbitor" are un singur punct forte: faptul că există. Oricât l-ar ignora unii, „Orbitor" se încăpăţânează să existe.
Dar punctele slabe?

Găsiţi într-o cronică a lui Paul Cernat, repetată apoi la nesfârşit, o listă întreagă cu „e inadmisibil că..." Cred că e de ajuns, deocamdată.
Aş repeta ultimele două întrebări cu privire la literatura noastră de după 2000. Care sunt plusurile şi minusurile ei?

Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi. Dacă nu ar fi avut pluta de salvare numită „Polirom", tinerii scriitori din ultimul deceniu poate că n-ar fi existat. Plusurile sunt întotdeauna cele câteva cărţi frumoase. Minusurile - viaţa literară atomizată, resentimentară, menţinută de critici mercenari, fără nicio dimensiune etică.
„Nu e nicio grabă"
Împreună cu scriitoarea Ioana Nicolaie, soţia sa
Există vreun scriitor contemporan, din România sau de aiurea, cu care simţiţi că aveţi afinităţi evidente?

Cu foarte mulţi, cu toţi cei adevăraţi, cu cei a căror literatură o iubesc.
Când sunteţi mulţumit de o carte pe care aţi scris-o dumneavoastră înşivă?

Niciodată. Uneori am fost fericit la terminarea unei cărţi, dar mulţumit, niciodată.
Cum arată literatura ideală pentru Mircea Cărtărescu?

Nu ştiu şi, ca să fiu sincer, am obosit tot răspunzând.
Ca scriitor, vă reproşaţi ceva?

Ca scriitor şi ca om îmi reproşez mult mai multe decât o fac cei mai înverşunaţi adversari ai mei.
Tot ca scriitor, de ce vă temeţi cel mai tare? Şi ce vă bucură cel mai tare?

Mă tem că nu voi mai putea scrie la nivelul de până acum. Mă bucură că n-am ajuns încă acolo.
Pe când următoarea carte?

Următoarea carte? Sper că va ieşi cam într-o lună. Lucrez acum la ceva din care nu ştiu cum o să ies teafăr. Din fericire, nu e nicio grabă. 
"E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general."
Mircea Cărtărescu
scriitor
"Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi."
Mircea Cărtărescu
scriitor
„Orbitor", cel mai bun roman al deceniului

Interviul publicat în acestă ediţie a suplimentului „Adevărul literar şi artistic" urmează anchetei „Romanul românesc al deceniului", apărută în numărul anterior. Zece dintre criticii literari invitaţi să participe la acest demers jurnalistic au dat curs iniţiativei noastre. Ne-au răspuns, în ordine alfabetică, Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian şi Alex. Ştefănescu.

Specialişti din generaţii diferite au propus, fiecare, un top 5 al celor mai bune romane publicate de scriitorii români în intervalul 2000-2010, însoţit de un argument. În urma calculelor efectuate în funcţie de sistemul de notare pe care l-am adoptat (5 puncte pentru poziţia 1, 4 puncte pentru poziţia 2, 3 puncte pentru poziţia 3, 2 puncte pentru poziţia 4 şi 1 punct pentru poziţia 5), trilogia „Orbitor" de Mircea Cărtărescu s-a situat pe primul loc. Pe poziţia a doua s-a clasat romanul lui Horia Ursu, „Asediul Vienei", urmat de „Teodosie cel Mic" de Răzvan Rădulescu, „Pupa Russa" de Gheorghe Crăciun şi „Povestea Marelui Brigand" de Petru Cimpoeşu. 
Scriitor de trei decenii

Mircea Cărtărescu, 53 de ani, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai ultimelor decenii. A debutat în 1980 cu volumul de versuri „Faruri, vitrine, fotografii...", distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Au urmat numeroase volume de poezie, proză, eseu şi publicistică. Printre acestea se numără „Levantul" (1990), „Nostalgia" (volum apărut iniţial sub titlul „Visul", publicat integral în 1993), „Travesti" (1994) şi trilogia „Orbitor" („Aripa stângă" - 1996, „Corpul" - 2002 şi „Aripa dreaptă" - 2007), cele două volume de „Jurnal" (2001, 2005) sau  „De ce iubim femeile" (2004).

Este prezent cu texte într-o mulţime de volume colective şi antologii. De-a lungul anilor, cărţile sale au fost traduse şi publicate în Franţa, SUA, Germania, Israel, Polonia, Olanda, Spania şi Bulgaria. Scriitorul a beneficiat de numeroase burse de creaţie şi de rezidenţe în străinătate.

• Evz Special

Mircea Cărtărescu, la "2+1": "Mogulii ţin la oamenii lor asemeni mafioţilor"

http://www.evz.ro/detalii/stiri/mircea-cartarescu-despre-epoca-basescu-907989.html

Scriitorul Mircea Cărtărescu a declarat luni seară, la emisiunea "2+1" de la postul B1, că, în opinia sa, "epoca Băsescu s-a încheiat", dar a adăugat "din păcate". "După epoca Băsescu nu văd niciun fel de epocă nouă. Tocmai asta este nebunia", a mai precizat Cărtărescu.

Scriitorul Mircea Cărtărescu a venit astăzi la emisiunea „2+1”, moderată de Ioana Lupea şi Mircea Marian, pentru a discuta, printre altele, despre ceea ce el a numit finalul epocii Traian Băsescu.


- Băsescu are calităţi absolut certe de om politic şi de preşedinte, superioare altora care ar dori să fie în locul său dar are şi scăderi absolut esenţiale, nu ştie să-şi păstreze oamenii, nu ştie să facă echipă, oricât ar încerca singur nu poate face nimic. După părerea mea nu mai poate înainta, este un prizioner al acestui sistem politic care mie mi se pare nul şi se extinde ca o caracatiţă. Eu aş fi vrut să fie un om mai tolerant, mai stenic, cu cei care au încercat să-l sprijine.

Scriitorul Mircea Cărtărescu a venit astăzi la emisiunea „2+1”, moderată de Ioana Lupea şi Mircea Marian, pentru a discuta, printre altele, despre ceea ce el a numit finalul epocii Traian Băsescu.

- Această latură a lui Traian Băsescu l-a tras în jos pe când pe unii dintre moguli îi ajută foarte tare. Mogulii ţin la oamenii lor asemeni unor mafioţi care ţin la cei care sunt în spatele lor, care le ţin spatele şi pe care îi ajută, îi promovează...


- Traian Băsescu ar fi trebuit să ştie cum să se poarte cu un mare intelectual ca Andrei Pleşu. Cred că acolo a fost un conflict care s-a iscat din două paliere diferite de comportament. Nu te poţi purta oricum cu oricine, după părerea mea. Nu poţi avea acelaşi fel de a te purta - inconsecvent, uneori prea dur din punct de vedere al unor expresii - cu abosolut oricine, de la omul de cea mai joasă extracţie până la cel mai înalt intelectual. Eu cred că un şef de stat, orice şef din orice loc, din orice instituţie, trebuie să aibă un fel de empatie faţă de oamenii săi, trebuie să aibă un mod de a-i atrage prin exemplul lui personal, prin căldura pe care o iradiază, prin vibraţiile pozitive pe care le împrăştie. După părerea mea, marele defect al lui Traian Băsescu este că vrea să facă totul singur. Nu este un om de echipă şi după părerea mea, o ţară se conduce cu o echipă.


- După epoca Băsescu nu văd niciun fel de epocă nouă. Tocmai asta este nebunia. Eu nici nu mă despart cu totul de Băsescu, cred că este un om care are dreptate. Nu am nicio încredere în ceilalţi, în opoziţie. Înainte vorbeam despre luminiţa de la capătul tunelului, acum nu se mai vede nicio luminiţă.

- Eu cred că există oameni indubitabil civilizaţi cu o gândire liberală în cel mai larg sens al cuvântului dar sunt împrăştiaţi prin toate partidele şi nu sunt vizibili. În PDL de exemplu, există un strat care provine din fostul PLD: Stoica, Sever Voinescu, Baconschi. Eu cred că aici în PDL ar fi acest strat pe care eu îl iubesc foarte mult şi pentru care mai păstrez un dram de speranţă pentru acest partid.


- A început să crească aşa puţin în ochii mei Tăriceanu, nu ştiu de ce, îmi pare mai simpatic, poate prin opoziţie cu Crin Antonescu. Eu cred că în jurul lui Tăriceanu, aşa cum au guvernat ei, sunt câţiva oameni de afaceri mai spălaţi în jurul lui care ar putea forma un nucleu liberal mai curat decât cei din jurul lui Crin Antonescu.

Cărtărescu, la fel ca toţi invitaţii acestei emisiuni, a răspuns unui test de sinceritate cu 3 întrebări:


2+1: Credeţi că Traian Băsescu a citit „Levantul”? (volum scris de Mircea Cărtărescu – n.r.)


M. Cărtărescu: Există mai multe feluri de a citi o carte. Levantul nu este o carte pe care să o citeşti ca pe un roman poliţist. Eu cred că s-a străduit. Este vorba despre o călătorie pe mare şi cred că probabil i s-a părut lui mai simpatică această carte, dar nu cred că a parcurs toate cele 200 de pagini. Şi nici nu avea de ce.


2+1: V-a sunat vreodată un politician?


M. Cărtărescu: Acum trei luni m-a sunat Vlădescu, după ce am scris un editorial intitulat "Un Guvern de troglodiţi", şi mi-a spus "Domnule Cărtărescu, sunt un troglodit", apoi a încercat să mă convingă că nu am dreptate în problema CAS-ului plătit pe drepturi de autor. Nu a reuşit.


2+1: V-aţi gândit să plecaţi din ţară?

M. Cărtărescu: Cred că sunt prea bătrân să mai plec. Fireşte că am posibilitatea să călătoresc în afară, dar voi rămâne aici.

Întrucât azi a început şi noul an universitar, Mircea Cărtărescu, care este conferenţiar şi predă literatură postbelică, postmodernism la Facultatea de litere a Universităţii Bucureşti, a vorbit şi despre sistemul de învăţământ din România şi ce îl diferenţiază de cel din ţările occidentale:

- În Occident, există săli mult mai plăcute, mai "cozy", cum se spune, unde este o plăcere să faci cursuri, la noi sunt sălile pline de igrasie pe care le ştim.

- Totul se face pentru student în Germania, în Austria, în Amsterdam unde am avut ocazia să predau. Noi am rămas tot la sistemul de educaţie tip catedră, profesorul este un magistru care revarsă unidirecţional informaţie. Nu este normal, în centrul educaţiei trebuie să se afle studentul.


- Finanţarea pe cap de student are un efect pervers, studentul nu mai este evaluat cum trebuie, el devine un fel de carne de tun pentru universităţi. Când predau, nu mă gândesc niciodată la finanţare, eu sunt un prieten al studentului.

- Am auzit câte ceva despre proiectul de Lege a educaţiei. Nu trebuie să ne aşteptăm la o răsturnare spectaculoasă. Au mai fost 18 sau 19 reforme înainte de asta.

- La o şedinţă cu părinţii la o şcoală din Bucureşti, aceştia au cerut ca copiii să primească tot mai multe teme, sunt părinţi care vor să-i vadă muncind de dimineaţă până noapte, nu este normal, copilul trebuie să aibă şi timp liber, să se joace, să se distreze... Există şi părinţi care sunt de acord cu pedepsele, nu cu cele corporale care, slavă domnului, nu mai există, dar sunt de acord cu pedespele psihologice.


Mircea Cărtărescu despre 3 personalităţi:


• Herta Muller

Este o mare scriitoare, o poetă extraordinară cu o extraordinară putere de a îmbina cuvintele. Este o luptătoare, o fiinţă care a suferit mult în timpul regimului comunist şi care este o şansă a noastrăpentru noi să deschidem o discuţie despre ce s-a întâmplat în acea vreme. Eu cred că ea maia re câteva idei care mai trebuie să îşi mai clarifice câteva idei în privinţa situaţiei României în perioada comunistă, dacă comunismul românesc a fost la fel ca cel din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria sau Iugoslavia şi dacă valoarea rezistenţei intelectualului şi a omului de pe stradă era aceeaşi în România şi în Polonia.


• Elena Udrea


Mie îmi place de Udrea - poate trebuie să mă ascund şi să o spun în "sotto voce". Mie mi se pare că multe din lucrurile pe care le-a făcut, le-a făcut corect, le-a făcut bine şi cu scăderile ei omeneşti, este un bun ministru.

• Crin Antonescu


Încă ştiu foarte puţine despre el, încă nu mi-a dat voie să am o părere pozitivă despre el. Sper să-mi dea voie într-o zi.















27 January, 2010
- Cum vă sună, puse împreună, Gazeta Sporturilor, Mircea Cărtărescu, Humanitas şi un format nou de carte? Nu e un moft?
- Nicidecum! Formatul pe care-l oferiţi cititorilor Gazetei Sporturilor mi se pare minunat. Cuprind “Nostalgia” în mînă şi cred că varianta aceasta olandeză e prima inovaţie tipografică la nivel de carte după zeci de ani. Cît despre legătura cu Gazeta, sînt convins că e o asociere foarte bună! Ideea revoluţionară a acestei cărţi de buzunar va ajunge exact la publicul tînăr.
Vor găsi în carte un fel de Ipod, un omolog al gadgeturilor moderne cu care sînt obişnuiţi.
- Şi….
- Va avea succes, veţi vedea! Dincolo de conotaţiile culturale e frumoasă, e uşor de manevrat, se ţine într-o mînă şi se citeşte lesne, oriunde, în maşină, în metrou, la birou. E cool şi sper să mai apară şi un “t” la sfîrşiul cuvîntului. Faptul că se răsuceşte şi se citesc paginile atît de comod îmi place mult!
“Magia acestei cărţi e că o poţi ţine în palmă. Ca un palm computer, dar care miroase precum o carte adevărată”
- Astăzi multe cărţi se citesc pe net.
- Ştiţi cum văd eu diferenţa între tipar şi calculator? Înainte de formatul cărţii aşa cum îl ştim noi azi, cel de codex, sulul de pergament reprezenta suportul scrierii. Parcurgeai sulul fără să poţi reveni la o zonă anterioară a lecturii. Revoluţia cărţii faţă de sul a fost faptul că omul a putut răsfoi, selecta, reveni sau rezuma. Cărţile care se citesc pe computer sînt o întoarcere în timp la o lectură incomodă. Uitaţi-vă şi la faptul că, în limbaj tehnic, se uzitează acelaşi termen: scroll, adică sul. Rezumînd, nu cred în varianta electronică a vechiului papirus pentru că e un pas înapoi! Sigur că au apărut şi cărţile electronice, e-book-urile, care sînt altfel concepute.
“Nimeni nu poate opri evoluţia e-book-urilor, dar, la fel, nimeni nu poate înlocui sentimentul cărţii citite pe hîrtie”
“Multă lipsă de educaţie”
- Cum percepeţi, din Germania, criza românească?
- Am predat aici, la Berlin, 5 luni. Ţările şi companiile au batjocorit această criză şi uite că a ajuns să ne batjocorească ea pe noi. Cînd în Berlin rata şomajului e de 20% asta se observă şi pe feţele oamenilor. Desigur că e alt nivel decît în România, dar Germania s-a schimbat. Trenurile nu mai ajung mereu la timp, stilul de viaţă e diferit. Aşa că, revenind în ţară, nu mă întorc din Paradis în Infern, ci de pe o treaptă a Purgatoriului pe alta, mult mai jos plasată…
- Unde veţi găsi ce?
- În România, marea problemă este calitatea morală a oamenilor. E şocant cît de multă lipsă de educaţie există, cît de puţine aspiraţii! Televiziunile şi ziarele, generalizez, desigur, flatează straturile sociale joase.
- Şi instinctele joase ale fiecăruia dintre noi…
- Da, corect! Asta se observă pe net. Observaţi revărsarea de ură, de insulte!
“Vom scuipa pe jos şi în navele spaţiale”
- Nu e straniu cum ne purtăm pentru un popor care a fost învăţat să creadă despre el că e cultivat, inteligent şi bine antrenat cultural?
- Ni s-a propagat o iluzie. Întîi, prin ideologia poporului superior. Dacii erau cei mai buni dintre traci, deci şi românii deveniseră cei mai buni. Apoi, ne-am supraevaluat pentru că, înainte, ne exprimam mai ales prin elita noastră, care este sclipitoare.
Dar cînd toţi vorbim, şi e bine că avem acest drept, se vede cum arată, de fapt, România profundă. Cea a fiecărei zile.
- Şi ce rămîne? O carte frumoasă azi în mîna tinerilor şi acelaşi scuipat pe stradă peste 20 de ani?
- Oamenii, nu doar românii, vor scuipa şi în navele lor spaţiale, cînd vor goli planeta. Aceasta e natura umană. Dar sperăm. Tot ce rămîne e speranţa.


Luceafărul de dimineaţă, Nr. 9 / 8 aprilie 2009
Visul e o parte a realităţii“

Interviu cu Mircea Cărtărescu realizat de Ştefania Coşovei
„Sunt un om calm, cu doua-trei rabufniri de furie in fiecare an. Sunt banal, cu striatii de stranietate. Sunt nemaipomenit de curios in directii care uneori ma surprind si pe mine. Am o viata secreta destul de colcaitoare. Am cu singuratatea o relatie
dragoste-ura. Sunt foarte rabdator, cred in mine si stiu sa astept. Pot discerne milimetric intre important si neimportant. Sunt egocentric fara sa fiu deloc egoist sau egolatru. Nu stiu daca toate astea tin de temperament.”
In dictionarul medical al limbii romane, editia a saptea (L. Manuila, A. Manuila, M. Nicolau, 1997), somnul este definit ca o stare fiziologica, periodica si reversibila, caracterizata prin inactivitate somatica, suprimarea relativa si temporara a constientei, insotita de o abolire mai mult sau mai putin importanta a sensibilitatii si o incetinire a functiilor vegetative: ritm respirator, cardiac, scaderea temperaturii corporale cu aproximativ 0,5 grade Celsius. Prin inregistrarea simultana a electroencefalogramei, a miscarilor globilor oculari si a tonusului, s-a demonstrat faptul ca exista doua stari distincte ale somnului, care se succed de 4-6 ori in cursul noptii: somnul lent, cu activitate cerebrala lenta si miscare nonrapida a ochilor (NREM) si somnul paradoxal, cu activitate cerebrala rapida, la fel ca si miscarile globilor oculari (REM), in timpul caruia se produc visele…
 
Domnule Mircea Cartarescu, credeti in vis ca premonitie? Credeti ca ati fost „visat” de o faptura care v-a daruit harul de a scrie?

Nu cred in vise premonitorii, cel putin n-am avut asa ceva, dar am avut de-a lungul vietii cateva vise de neuitat, de o frumusete uimitoare, despre care sunt convins ca au vrut sa-mi spuna ceva din partea zonei inaccesibile a fiintei mele. Cei vechi cunosteau mai multe feluri de vise, intre care cele numite „orama” se credea ca sunt trimise de zei si ca sunt adevarate. Eu n-am gasit alt mod de a le folosi decat incrustandu-le in povestirile si-n poemele mele. „Arhitectul”, cu care se termina „Nostalgia” e, pur si simplu, transcrierea unui astfel de vis. Cat priveste faptura care mi-ar fi daruit harul scrisului, nu-mi bat capul cu asta. Scrisul propriu-zis imi cere prea mult efort si timp ca sa ma mai si gandesc la sursa lui oculta. Sa vina de oriunde, numai sa vina.
Ce fel de temperament sunteti, sanguin, flegmatic, melancolic sau coleric? Care considerati ca este cea mai propice reveriei, visului?

Sunt un om calm, cu doua-trei rabufniri de furie in fiecare an. Sunt banal, cu striatii de stranietate. Sunt nemaipomenit de curios in directii care uneori ma surprind si pe mine. Am o viata secreta destul de colcaitoare. Am cu singuratatea o relatie dragoste-ura. Sunt foarte rabdator, cred in mine si stiu sa astept. Pot discerne milimetric intre important si neimportant. Sunt egocentric fara sa fiu deloc egoist sau egolatru. Nu stiu daca toate astea tin de temperament. Oricum, nu cred in umori, nici in zodii. Iar visul si reveria nu sunt nici pe departe mizele mele cele mai mari.
Teza dumneavoastra de licenta, „Visul chimeric”, este legata de imaginarul poetic eminescian din poezia postuma. Ati scris apoi, in 1989, volumul „Visul” pentru care ati fost laureat cu Premiul Academiei Romane. Daca tinem cont de faptul ca poetii onirici au fost aspru pedepsiti de regimul comunist pentru dizidenta lor indrazneala de a visa, v-as intreba: este visul o fuga de realitate?
Oniricii din anii ’70 au fost marginalizati nu din cauza dorintei lor de a reinvia suprarealismul, ci pentru ca ei, ca toata literatura adevarata din epoca, gandeau independent, pentru ca-si pastrasera libertatea interioara. Pentru politrucii vremii toata arta libera era subversiva, indiferent de continutul ei. O poezie de dragoste sau una onirica scrisa din convingere artistica era la fel de demascatoare pentru gandirea dubla si limbajul de lemn al oficialitatii ca si una direct critica la adresa regimului. Visul nu e o fuga de realitate, este o parte a realitatii, impletita indiscernabil cu celelalte.
Ce este mai creativ? Visul sau insomnia?

Creativ, in literatura, e actul scrisului, restul sunt circumstante. Eu nu sunt un insomniac. La doua-trei luni o data fac o noapte alba: nu simt, pur si simplu, nevoia sa ma culc. Dar atunci ma uit la filme pana dimineata, sau citesc, sau imi rezolv corespondenta. Niciodata n-am scris noaptea. De fapt, scriu doar diminetile, cand mintea mi-e limpede. O ajut si cu multa cafea. Nu sub-luciditatea reveriei, ci o anume hiper-luciditate e ceea ce eu caut ca mediu pentru scrisul adevarat.
Cartile dumneavoastra au structura unor lucrari piramidale. Niste edificii din care ideile se inalta pe un suport de viata traita si viata imaginata, proiectata intr-un abis al visului. Dupa cum stiti, unele spirite mai „dogmatice” au reprosat piramidelor chiar perfectiunea… ceva de genul „ca asa ceva nu se putea face”… Din edificiul dumneavoastra textual, ce lasa impresia unei constructii perfecte, de piramida, pare ca faraonul este absent. Ce face el in timpul acesta? Viseaza? Iubeste? 
Cartile mele nu sunt piramide, ele tind sa fie un haos foarte bine organizat. Le-am comparat  de multe ori cu niste termitiere: termitele nu stiu arhitectura si nici nu-si coordoneaza eforturile, si totusi cuibul lor gigantic iese extrem de complex si de adecvat nevoilor acestora. Asta fiindca termitiera e engramata in intreaga structura anatomo-fiziologica a insectei. Ea nu poate construi altceva decat o termitiera. La fel, cartile mele sunt expresia scripturala a fiintei mele, eu n-as putea scrie altceva, si nimeni altcineva nu le-ar fi putut scrie. Daca vreti sa ramaneti totusi la metafora piramidei, ea nu-l cuprinde pe faraon in cine stie ce camaruta pentru ca ea insasi, in intregimea ei, e faraonul, in intruparea sa arhitectonica.     
Obsesia anatomicului, care va caracterizeaza atat in poezie cat si in proza, este legata de „osatura” metaforica a textului, ori a unui sentiment? Pun aceasta intrebare pentru ca precizia cu care va autodescrieti pare, ea insasi, o constructie ajutatoare.
Sunt fascinat de anatomie, dar nu mai mult decat de orice alt aspect al lumii fizice. Lumea fizica musteste de poezie naturala in asemenea masura, incat cartile si alte opere artistice sunt aproape inutile, ca niste fantani in mare. Mi-as plange de mila daca m-as vrea doar autor de carti de literatura. De fapt, literatura mea e felul meu de a intelege miracolul in mijlocul caruia traim cu totii. As fi facut cu aceeasi fervoare matematica, filosofie sau mistica, daca mintea mea ar fi fost dotata pentru ele. Asa, ma resemnez doar sa citesc cat mai multa literatura stiintifica (de patru ori mai multa in economia lecturilor mele fata de literatura propriu-zisa) si de orice alt fel.
Ati putea defini intr-un singur cuvant copilaria dumneavoastra: prezenta, dezamagire, absenta, frustrare, dorinta, visare sau insomnie?

Am amintiri de acum cincizeci de ani: nu e uimitor? Iar de cinci ani imi retraiesc copilaria, etapa cu etapa, prin fiul meu, Gabriel. Totusi, n-am fost niciodata despartit propriu-zis de starea mea de copil. Sunt unul dintre cei ce refuza sa se maturizeze. Am refuzat intotdeauna sa ma joc de-a oamenii mari. Nu-mi vine sa cred cand vad oameni pe care-i cunosc de treizeci de ani cum se iau in serios, cum se identifica cu functiile si rolurile lor de adulti, ca si parintii lor odinioara. Eu nu ma iau in serios nici ca scriitor, nici ca profesor, nici ca nimic. Sunt inca un copil ratacit in lume. Cred ca mi-am pastrat imaturitatea ca pe bunul meu esential. Deci, un singur cuvant pentru copilarie? Nu gasesc unul romanesc care sa sune bine. Cel mai apropiat mi se pare englezescul „bliss”.
Cand v-ati simtit cel mai fericit om din lume? Dar nefericit?

N-as lega senzatiile de fericire sau nefericire de evenimente concrete, si nici nu le-as ierarhiza. Pur si simplu sunt strabatut brusc, din cand in cand, de senzatii de imensa bucurie fara nici un motiv exterior, iar alte ori am caderi depresive care ma sperie. Nici n-as delimita intre granitele rigide ale unor cuvinte senzatii care pot fi de o mare diversitate: ceea ce simti cand ai orgasm, de pilda, e cu adevarat fericire? Cand terminam un poem care-mi placea, mi se ridica parul de pe brate de emotie, dar era ceva intre un fel de triumf barbar si un soi de oroare. La fel, unele feluri de nefericire, precum cele ce tin de indragostire, au o asemenea intensitate intunecata si dulce incat ar putea fi vazute tot atat de bine ca un fel de placere masochista. Max Brod il definea pe Kafka drept un „fericit in nefericire”. Am fost fericit sau nefericit in mii de momente ale vietii mele, de fapt oscilez continuu pe o scala cu mii de nuante intre cele doua extreme.
In proza ori in poezie sunteti un nefericit sau un neinteles? Cum va regasiti echilibrul intre aceste stari de spirit?

Sunt nervos si plictisit cand nu sunt inteles. Iar cand totul vine din rea-credinta, invidie si ura personala, cum mi se-ntampla tot mai des in ultimii ani, deprimarea mea ajunge la un fel de mizantropie posaca. Echilibrul mi-l regasesc greu, abia atunci cand revin la gandul ca singura mea arma e scrisul, ca singurul fel in care pot raspunde e sa scriu mai departe din toate puterile mele. 
Se justifica afirmatia ca nebunia caracterizeaza marile performante artistice, pictura, poezie etc? Este nebunia productiva in plan artistic, sau, ca in cazul multor avangardisti, este doar o metoda de lucru?

Nebunia e o metafora pentru curajul artistic. Caci establishmentul artistic e la fel de opresiv ca si cel politic. Ai nevoie de „nebunie”, adica de renuntare la simtul de conservare, de aruncare in necunoscut si-n infern ca sa le-nfrunti pe amandoua. Dar literatura nu e o arta a nebuniei, ci a hiper-luciditatii ce seamana la-nceput cu un fel de intunecare a mintii. Da, mintea se intuneca atunci cand altceva din tine incepe sa straluceasca. Intr-un fel, luciditatea maxima e cea mai teribila si mai eficienta forma de nebunie. Doar prin ea se poate strapunge cu adevarat, poti ajunge la acel „breakthrough” care deschide usa desenata pe perete.

 
Intr-un recent interviu afirmati ca aveti sentimentul ca ati fi locuit de o fiinta, care va dicteaza gesturile poetice, metaforele… si ne reintoarcem la Eminescu: Aveti impresia ca universul dumneavoastra interior este rostit de „o straina gura…”?

Pai n-ar fi stupid altfel? Suntem noi in stare sa ne scriem cartile altfel? Ca la o masina de cusut, un fir vine de sus si altul de jos, altfel nu se poate coase. E motivul, am mai scris-o, pentru care n-ai voie sa fii orgolios, ci doar infinit recunoscator pentru fiecare carte pe care-ai reusit s-o duci pana la capat.
Intre „doamna bruna din sonete” si „Clementina” pe care o evocati intr-un poem exista vreo legatura? Care este parerea dumneavoastra despre feminitate?
Toate astea sunt lucruri atat de vechi, ca abia mi le mai amintesc. V-ati referit tot timpul la scrisul meu din „vechiul regim”, dintr-un fel de precambrian optzecist. A fost frumos atunci, dar pentru mine ce a urmat de un sfert de secol incoace a fost si mai frumos. Da, imi mai amintesc de „Clementina”, era o tipa haioasa, cam simpluta, pe care-o iubeam          pe-atunci fiindca o confundasem cu o aristocrata. Cred ca tot asa ar fi vorbit si Bill Shakespeare despre doamna lui bruna dupa treizeci de ani, retras la Stratfordul natal. Caci din dragostele de tinerete invatam doar atat: ca dragostea nu dureaza.
Ati condus un prestigios cenaclu literar la Facultatea de Litere, cenaclu din care au iesit nume importante in literatura romana de azi, tineri care se revendica de la dumneavoastra. Credeti intr-o noua generatie? Sau, vorba lui Bacovia: „Astfel nu vor putea sa ne-ntreaca acei care vin…”?
Cenaclul tinut de mine la Litere n-a fost nici prestigios (nici conducerea facultatii, nici scriitorimea n-au avut habar de el, n-am invitat pe nimeni acolo), nici n-a dat tineri autori care sa se revendice de la mine. Le-am si spus tot timpul ca nu astept de la ei altceva decat sa scrie propria lor literatura. Cat mai deosebita de a mea, daca se poate. Cativa dintre cei pe care, de bine, de rau, i-am debutat mi-au devenit apoi ostili si uneori au scris mizerabil despre mine. Altii mi-au ramas prieteni apropiati. Nu stiu daca-i vorba de o generatie – cred ca ei sunt destul de inteligenti ca sa nu opereze cu conceptul asta – dar sunt foarte multumit ca am lucrat sase ani cu tineri ce aveau sa devina Ana Maria Sandu, T. O. Bobe, Razvan Radulescu, Svetlana Carstean, Marius Ianus, Doina Ioanid, Sorin Ghergut, Cecilia Stefanescu, Ioana Nicolaie, Simona Sora, Iulian Baicut, Paul Cernat, Cezar Paul-Badescu, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor sau Mihai Ignat, indiferent cum s-au raportat ei ulterior la mine.
Domnule Mircea Cartarescu, la ce varsta v-ati facut primul om de zapada?

La treizeci si cinci de ani, cand am facut unul, pe Aleea Circului, pentru fetita mea Ioana.

A consemnat
Stefania Cosovei


Foame cu Kafka, frig cu Mann
Interviu cu Mircea Cartarescu realizat de David Hugendick si aparut
in ZEIT online din 18.12.2007

Romanul Die Wissenden (Stiutorii, titlul sub care a aparut Orbitor. Aripa stinga anul trecut la Editura austriaca Zsolnay – n.tr.) al lui Mircea Cartarescu este o epopee ingenioasa despre Romania socialista. In interviu, autorul povesteste despre literatura tarii si copilaria sa in dictatura.
Bucuresti, la mijlocul secolului XX. Un narator tinar colinda prin capitala Romaniei socialiste, isi aminteste de trecutul sau, priveste blocurile din prefabricate, iar realitatea se contopeste cu onirice imagini ale fanteziei. Romanul Die Wissenden al lui Mircea Cartarescu este prima parte din trilogia sa Orbitor, care a aparut acum in limba germana. Un roman metropolitan, o poveste de familie, o epopee a amintirii. Narat intr-un stil manierist plin de poezie si vuind de imagini. ZEIT on line a stat de vorba cu scriitorul in virsta de 51 de ani.

Romanul dumneavoastra Orbitor. Aripa stinga a aparut de-acum si in Germania. Este greu sa descrii in citeva cuvinte despre ce este vorba in el. Puteti dumneavoastra face asta?
Jorge Luis Borges a spus la un moment dat ca-i inutil sa scrii romane mari, intrucit ele pot fi oricum rezumate pe citeva pagini. Lucru valabil pentru cele mai multe dintre ele. Poate nu si pentru Omul fara insusiri al lui Robert Musil, Finnegan’s Wake al lui James Joyce sau In cautarea timpului pierdut al lui Proust.

Care este situatia romanului dumneavoastra?
Nici pentru Orbitor. Aripa stinga acest lucru nu-i valabil. Am avut nevoie de 14 ani si 1.500 de pagini ca sa aflu despre ce-i vorba in roman. Acum pot s-o spun, dar nu in citeva cuvinte, ci in tot atitea cite am folosit in carte. Din pacate, precis n-aveti aici locul necesar.
Este si o punere in discutie a erei Nicolae Ceausescu. V-a influentat mult aceasta epoca?

Thomas Pynchon a avut o influenta mai mare. De ce naiba tot amintiti de Ceausescu asta? Cind am fost in Germania, m-am simtit ca un ciine pavlovian care trebuie sa saliveze de-ndata ce aude numele acesta. Eu sint scriitor! Eu scriu despre dragoste si ura, la fel ca si autorii vostri. Doar pentru ca am avut ghinionul sa cresc intr-o epoca proasta si intr-un loc prost, trebuie acum sa platesc tot restul vietii mele pentru asta?
Nu cere nimeni asa ceva…
Cind eram tinar, am suferit de foame si de frig, dar asta nu m-a influentat. Am uitat de foame citindu-l pe Kafka si de frig citindu-l pe Thomas Mann. Adevarata mea patrie nu este Romania, ci Castalia (Nota redactiei ZEIT: O fictiva provincie de savanti din Jocul cu margele de sticla al lui Hermann Hesse). Acolo nu exista si n-a existat nicicind un Ceausescu.
Cum priviti tara dumneavoastra acum?

Lou Reed a facut un album despre Andy Warhol. Intr-unul din cintece se spune asa: „Nu exista decit un singur lucru bun in cazul oraselor mici: stii ca la un moment dat trebuie s-o tai de-acolo“. Este si ceea ce-i bun in cazul Romaniei. Mai nou, joc Escape pe computer. Ma pregatesc de propria evadare.
Unde vreti sa fugiti?
Oriunde afara din lumea asta, cum a spus Baudelaire.
Romania are citiva scriitori sclipitori, dar foarte putini sint cunoscuti in Occident. Blecher, de exemplu, sau Alexandru Vona. Oare de ce?
Am avut mereu intelectuali si artisti sclipitori. Dar scriitorii nostri sint precum aceste pietre pretioase sub forma de floare din adincurile pamintului: cineva trebuie sa sape pentru a le aduce la suprafata! Literatura are nevoie de o infrastructura. Iar noi multa vreme n-am avut asa ceva. N-am avut institutii culturale, edituri eficiente, agenti, traducatori buni. Multa vreme, scriitorii romani n-au putut calatori in strainatate, n-au putut sa-si publice cartile-n Vest.

Si ca atare, multe au ramas ingropate?
In anii acestia am produs in liniste si izolare arme secrete. Romania-i ca o tara latino-americana, doar ca pierduta prin Europa. Cu putin noroc, scriitorii nostri pot declansa un boom asemenea aceluia iscat in anii ’60 de Gabriel García Márquez si Vargas Llosa. Filmul romanesc tocmai traieste asa ceva de doi ani incoace. In curind, romanul ii va calca pe urme.
Dar exista o scena literara romaneasca vie?
Habar n-am. Exista citeva reviste literare, dar lipsesc dezbaterile intelectuale. Premiile literare sint acordate mediocritatii. Exista grupuri literare autoreferentiale, la fel cum exista cenacluri literare, cafenele literare, bloguri literare si veleitari ai vietii literare. De fapt, e aproape ca peste tot in lume. Exista apoi cinci, sase autori mari care scriu in singuratate si care nu se sinchisesc de toate acestea.

Romanele romanesti sint adesea foarte fantastic-feerice. Romanul dumneavoastra pare de asemenea ca un mare vis cu ochii deschisi. Sa fie aceasta emblema literaturii tarii dumneavoastra?
In fond, realismul pur inca reprezinta trendul. Personal, nu apreciez defel cartile nepoetice. Pe mine nu ma intereseaza plot-uri sau simple descrieri ale conditiilor sociale ori politice. In orice carte eu caut poezia, o privire proaspata asupra lumii, o expresie noua a putinelor sentimente universale care dintotdeauna au reprezentat adevaratul plot al unei carti: dragoste, tandrete, incredere, furie, veselie, disperare si nebunie. O carte adevarata este expresia unui spirit frumos.

La inceput l-ati citat pe Borges. Tot el a spus si ca pe un gentleman nu-l intereseaza decit lucrurile pierdute.
El a mai spus lucruri si mai bune decit acesta. Interesantul este o categorie estetica, asta o stim de la Kierkegaard. Pentru mine, o carte devine interesanta atunci cind suna clopotelul in subconstientul meu, cind imi spune ceva despre mine. Cind o carte nu povesteste decit despre bursa, un restaurant McDonald’s sau safer sex, atunci nu ma intereseaza. De aceea as modifica fraza lui Borges: Pe un gentleman nu-l intereseaza decit lucrurile spiritului. Ma refer la spiritul din masina…
Intr-una din povestirile dumneavoastra scurte un personaj spune: „Ma gindesc doar sa imi rechem trecutul, sau sa imi modelez trecutul, sau sa il inventez, sau toate deodata...“. Este acesta modul in care lucrati?
Trecutul este coloana vertebrala a intregii mele opere. Scriu cu amintirile, visurile si fanteziile mele. Cartile mele sint harti ale creierului meu – a tot ceea ce stiu si am trait. Trecutul din cartile mele este moale, poate fi modelat ca plastilina. Cind spun, de exemplu, o poveste de-ale mamei si-mi scapa un detaliu, il inventez.

Cit din Orbitor. Aripa stinga este inventat?
Trei sferturi sint inventate. Dar si adevarate, pentru ca realitatea nu e simpla, ci constructia cea mai complexa a spiritului nostru. Eu nu reconstitui trecutul, eu il construiesc. Aceasta este marea diferenta dintre metoda mea si amintirea incarcata de sentiment la care recurge Marcel Proust in gigantica sa opera.
Sinteti un autor postmodern?
Nu. Dar precis felul cum manipulez trecutul este o caracteristica postmoderna.
Iar l-ati amintit pe Proust. Stiati ca in Germania criticii v-au comparat cu el si cu Joyce?
Nu-i rau. Acasa insa nu sint comparat niciodata cu acestia, ci cu cine stie ce autori de mina a treia. Este mult mai greu sa fii renumit in Romania decit in Occident. La noi trebuie sa detii macar Premiul Nobel. Si chiar si atunci unii inca te considera un pungas. Romanii se-ndoiesc de multe lucruri din Biblie, dar de unul sint cu totii convinsi: nimeni nu-i profet in tara lui.

Traducere din germana
de Michael ASTNER


Orbitor - 14 ani şi 1400 de pagini
20.07.2007

Cam aşa arată, în cifre, trilogia Orbitor a scriitorului Mircea Cărtărescu. Teodor Dună a stat de vorbă cu autorul celei mai importante şi mai aşteptate apariţii editoriale a anului: Orbitor - Aripa dreaptă, ultimul volum al trilogiei, care a apărut la începutul lunii iulie.
Teodor Dună: Cât timp v-a luat să definitivaţi acest ultim roman al trilogiei Orbitor?
Mircea Cărtărescu: Am scris Aripa dreaptă, în întregime, la Schloss Solitude, Stuttgart, în exact un an. În acest timp am lucrat în fiecare dimineaţă, inclusiv sâmbetele şi duminicile, în regim de galere. Am refuzat orice deplasări şi orice propuneri de turnee. Am trăit doar cu şi pentru Orbitor. După recitirea celor 570 de pagini o pot spune fără să mă-ndoiesc nicio clipă: e unul dintre cele mai bune lucruri scrise de mine vreodată.
T.D.: În ce fel a evoluat scrisul dumneavoastră, de la Nostalgia sau Travesti până la Orbitor III. Mâna ascultă acum mai bine inima din creier?
M.C.: Orbitor III e o sinteză a întregului meu efort din proză de treizeci de ani încoace. E un volum aproape autonom, deşi, fireşte, conectat la celelalte piese ale trilogiei. E scris dintr-o suflare, ca tot ce am scris vreodată, şi din întreg corpul meu. Mi se pare că am găsit aici finalul potrivit şi necesar al trilogiei, care, după 14 ani şi 1.400 de pagini scrise e, iată, completă. Sunt infinit recunoscător pentru acest dar care mi s-a făcut.

T.D.: Cum coexistă autorul Levantului, Nostalgiei, Enciclopediei zmeilor cu cel al lui, de pildă, De ce iubim femeile?
M.C.: Nu există decât un singur autor în toate, de la primele mele volume de versuri şi până azi. Şi un singur subiect, care este chiar acest autor. Cărţile mele sunt mai bune sau mai rele, dar în fiecare există ceva din curiozitatea mea încă nepotolită pentru propria mea viaţă, propriile mele reacţii, propria mea minte, propriile mele fraze. Dacă între De ce iubim femeile, Orbitor şi Postmodernismul românesc, să zicem, sunt diferenţe de ton sau de valoare, ele fac totuşi parte din aceeaşi lume.

T.D.: În romanele dumneavoastră este frecvent motivului hermafroditismului şi androginiei, fie ea cerebrală (atingerea totalităţii fiinţei) sau de contopire a sexelor. De unde provine această obsesie?
M.C.: E o parte a ceea ce, cam preţios, aş numi "sistemul meu mistico-poetic". Fireşte, orice artist, femeie sau bărbat, îşi recunoaşte în sine dublul ascuns, de sex opus, ca o virtualitate fascinantă şi creatoare.

T.D.: De ce carte a dumneavoastră vă simţiţi cel mai apropiat?
M.C.: Acum, de Orbitor III, de care sunt plin, care îmi sună încă în urechi. Chiar sunt fericit că am putut să-mi termin trilogia aşa cum trebuie. Altfel, cred că Nostalgia, Levantul şi Orbitor sunt marile mele reuşite personale.

T.D.: Care este primul roman pe care l-aţi citit?
M.C.: Cred că a fost Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, o aventură pe mări de care viitorul Levant nu e deloc străină.

T.D.: La ce autori reveniţi cel mai des?
M.C.: La Dostoievski şi Kafka, în fiecare an.

T.D.: Cum simţiţi experienţa trecerii timpului? Este timpul răbdător sau devorator?
M.C.: Am 51 de ani. La vârsta asta tema timpului nu mai e simpatică. Deşi mă simt cu două decenii mai tânăr, nu mă pot împiedica, noapte de noapte, să nu-mi spun că mai am de trăit cel mult o treime de viaţă.

T.D.: Şi o întrebare pentru cititorul "profesionist" de oracole: Ce lucru regretaţi?
M.C.: Regret că n-am învăţat niciodată să cânt la chitară (sau la orice alt instrument), că nu pot vorbi foarte bine limbi străine, că spiritul meu retractil mă-mpiedică să am mulţi prieteni, că mă plictiseşte aproape orice în afară de scrisul meu, că n-am fost un bărbat frumos şi o grămadă de alte neîmpliniri (ah, regret acum cel mai tare faptul că nu-mi voi putea cumpăra anul acesta un iPhone...)

(Articol preluat din
Time Out Bucureşti, iulie 2007)


Mircea Cărtărescu: Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul...
08.12.2006
Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor

Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succes al unui autor român de astăzi. A fost atacată în ultima vreme, astfel încît, recent, a apărut un articol al lui Ioan T. Morar, Luaţi labele de pe Cărtărescu. Şi Mircea Mihăieş a scris un articol împotriva celor care te-au atacat. Ai nevoie de apărare? Mircea Cărtărescu: Sper că nimeni nu-şi imaginează că i-am "năimit" eu să scrie. Cred că, de fapt, nici un autor nu are nevoie de apărare. Eu, personal, nu am răspuns niciodată cuiva care a scris bine sau rău despre cărţile mele. Prietenii mei Biju şi Mircea au fost probabil sincer supăraţi de un articol al lui Virgil Podoabă, care spunea că De ce iubim femeile e o carte jenantă, ceea ce nu e de fapt nici o problemă, chiar dacă erau acolo expresii de genul "Cărtărescu, un mic poet de primă mînă" şi altele la fel, care ţin de pamflet. În rest, nu ştiu ce să zic. Oamenii ăştia aşa au simţit, că e cazul să aibă o atitudine. Alex. Leo Şerban: Mie mi se pare că problema nu este legată strict de tine. Tu eşti, evident, un tip foarte vizibil. Asta este o prejudecată destul de larg împărtăşită în zona culturală: în momentul în care un artist are succes, el automat devine suspect . Mircea Cărtărescu: E un "cordon sanitar" care se formează în jurul lui, cred că e foarte omenesc să fie aşa. Asta se întîmplă peste tot şi în toate timpurile. Chestiunea asta, a notorietăţii care la un moment dat ajunge prea mare, este jenantă pentru toată lumea. Inclusiv pentru cel care capătă această notorietate. Cineva a spus că succesul este întotdeauna o neînţelegere. De fapt, este nesănătos pentru o cultură ca un ins, doi sau trei să iasă mult mai tare în evidenţă decît ceilalţi, mai ales pe criterii care nu sînt intrinsec estetice, ci care ţin de vînzări, de traduceri, de filme făcute după scrierile lui etc... Alex. Leo Şerban: Intrăm în economia de piaţă inclusiv la nivelul cărţilor şi al produsului artistic. Asemenea reacţii de respingere a ideii de succes exprimă o neadaptare la nişte reguli care sînt, pînă la urmă, regulile jocului în care am acceptat să jucăm: faptul că începi să ai succes, că vinzi, cîştigi, este un lucru absolut normal... Mircea Cărtărescu: Aici sînt mai multe confuzii. La noi încă funcţionează cîteva mituri - unele dintre ele cu o anumită justificare. Este mitul scriitorului care stă deoparte, care scrie numai pentru el însuşi şi, eventual, pentru cîţiva prieteni, căruia trebuie să i se smulgă textele din mînă ca să fie publicate - şi pe care nu-l interesează succesul în nici un fel. Marginal şi ignorat în timpul vieţii, după moarte e descoperit şi devine propria sa statuie. Acest mit funcţionează strîns conectat cu altul, şi anume că orice autor care vinde foarte mult din cărţile lui se prostituează, îşi comercializează talentul, ajunge un Dan Brown sau un Coelho, un autor prost care vinde mult. Conectîndu-se cele două mituri, s-a ajuns la un fel de simplificare a vieţii culturale: unii scriitori au succes acum, lor le aparţine prezentul superficial, dar mîine nu vor mai fi nimic sau foarte puţin (Cezar Petrescu, în cel mai bun caz), pe cînd alţii, care au fost obscuri în timpul vieţii (Blecher, de pildă), devin ulterior nemuritori. Este, după părerea mea, o privire simplistă a vieţii culturale pentru că în toate epocile au existat şi exemple de un fel, şi exemple de celălalt fel. Mircea Vasilescu: Acum vreo doi ani, Editura Polirom a publicat cîţiva prozatori tineri, i-a promovat intens şi, din cîte ştiu, ei au fost rentabili din punct de vedere comercial. Prin asta, a fost infirmată prejudecata curentă a celor mai multe edituri, care se fereau să publice debutanţi pentru că "ies în pierdere". Iată un caz "de manual" care arată că, "intermediaţi" cum trebuie în drumul lor către public, autorii pot avea succes, chiar fără să fie "nume mari". Mă tem însă că lumea noastră culturală nu este obişnuită cu asemenea instrumente moderne ale marketing-ului... Mircea Cărtărescu: În perioada de tristă amintire, bursa valorilor culturale funcţiona la modul ideal: nu exista decît piaţa bunurilor simbolice. Ţin minte că, la Cartea Românească, nimeni nu se întreba cîte cărţi s-au vîndut. Cărţile puteau foarte bine să stea şi în depozit. Existau critici care validau sau invalidau cărţile şi asta era tot. Dacă un critic spunea că eşti bun - erai bun, puteai să nu vinzi nici o singură carte. Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică - revistele literare, critica (atît cît mai funcţionează) - în centrul unui ocean de validare "capitalistă" a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piaţă culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confraţi, şi piaţa "comercială" foarte mare dimprejur, care, deşi superficială, are totuşi o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două pieţe. Şi cred că sîntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula "normalităţii" culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experienţa occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor pur literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieţei este tot mai mare. Marius Chivu: Te sperie o asemenea perspectivă? Mircea Cărtărescu: Nu mă sperie în nici un fel, şi cred că nu sperie pe nimeni, pentru că un artist adevărat nu s-a lăsat niciodată validat, nici de piaţă, nici de reviste, nici măcar de criticii importanţi. Pentru mine e important ca 2-3 critici, în care cred, să scrie bine despre cărţile mele, dar ştiu că am destul spirit critic ca să-mi dau primul seama dacă ce fac e bine sau nu, şi să nu mă îmbăt cu apă rece. Am în mine criteriile, mă pot dispensa foarte bine de oricare dintre aceste pieţe. Neînţelegeri cu scriitori şi cititori
Marius Chivu: Dat fiind capitalul tău de imagine - capital intelectual şi simbolic - te afli într-o zonă în care mai multe tabere şi grupuri culturale, mai multe curente şi orientări ideologice sau "de presiune" încearcă să te confişte şi să te atragă în tabăra lor, cumva ca avangardă a discuţiilor ideologice. Te flatează asemenea încercări? Mircea Cărtărescu: Acum două zile am fost la o emisiune a lui Bogdan Lefter, cu care am păstrat de-a lungul timpului relaţii foarte bune, cu suişuri şi coborîşuri, e adevărat, dar pînă la urmă pozitive, iar acum o săptămînă m-am întîlnit cu Gabriel Liiceanu şi am stat mult şi foarte prieteneşte de vorbă. Eu cred că în toate taberele sînt oameni cu care poţi avea comerţ intelectual şi afectiv. Nu mă împiedic absolut deloc de ideologie. Îi ştiu bine pe inşii inavuabili, pe care i-am numit o dată "vierii minţii". Sînt singurii cu care nu vreau să am de-a face. Dar, în zona culturală onestă, chiar dacă nu sîntem de acord cu păltinişenii sau cu postmodernii sau cu alţii, totuşi le putem recunoaşte, dincolo de idei, o anume excelenţă intelectuală, culturală, talentul literar, farmecul personal... Cred că pierdem foarte mult dacă rămînem cantonaţi într-o singură tabără. Credeţi-mă că Liiceanu nu e chiar aşa de rigid şi plin de sine cum pare, şi nici Bogdan Lefter, cum îl cunosc eu, nu e chiar aşa... Simona Sora: Mă întreb - exagerînd pentru ilustrare - dacă nu cumva Orbitor a avut parte de aceeaşi neînţelegere. Mircea Cărtărescu: Neînţelegerea maximă a fost în legătură cu Jurnalul, nu cu Orbitor. Oamenii au privit Jurnalul ca pe o cronică obiectivă a vieţii mele, ca pe o relatare a ceea ce se petrece în viaţa mea. Or, este cel mai puţin aşa ceva. De pildă, la un moment dat am simţit o răceală din partea unui foarte bun prieten al meu şi nu ştiam ce se întîmplă. Şi apoi un "binevoitor" mi-a zis ce aflase de la el: era supărat că, deşi ne văzuserăm destul de des în perioada acoperită de jurnal, apăruse acolo o singură dată, şi atunci într-un vis în care îmi dădea o pereche de papuci... Vă spun de pe acum: dacă veţi vedea că în volumul 3 din Jurnal nu va apărea nici o referire la discuţia noastră de azi, să nu vă supăraţi pe mine.... Iaromira Popovici: Dar femeile din De ce iubim femeile ce au zis? Mircea Cărtărescu: M-a ferit pînă acum Dumnezeu să mă întîlnesc cu vreuna în cauză. Dar am să vă povestesc în schimb ultima mea întîlnire de gradul trei cu un personaj al meu. A fost aşa: Eugen Negrici m-a invitat la emisiunea lui de pe TVR Cultural, acum un an şi jumătate. Şi acolo, inginerul de sunet, care a venit să-mi pună microfonul pe sub cămaşă, s-a apropiat de mine cu un aer răutăcios şi mi-a spus: "Eu sînt Bibicul, nene Iancule! Nu mai pofteşti?". Am rămas foarte surprins şi l-am întrebat despre ce era vorba. Zice: "De ani de zile visez să vin în faţa dumitale şi să-ţi ard două perechi de palme!". Uluit, l-am întrebat de ce. Şi mi-a zis: "Eu sînt X din Travesti ". Un personaj cam descreierat căruia făcusem imprudenţa să-i dau numele real. Am dat-o eu după deget, că de fapt am îmbinat mai multe personaje într-unul singur, că de la el am luat doar numele, că ţicnit era altul, care semăna cu el... Pînă la urmă ne-am împăcat, am scăpat de cele două perechi de palme... Lucruri de-astea se-ntîmplă oricărui autor, mai devreme sau mai tîrziu... Timpul liber în străinătate
Mircea Vasilescu: Te-ai întors de curînd de la Viena unde ai ţinut cursuri la Universitate. Ţi-a plăcut la Viena? Mircea Cărtărescu: Foarte mult! A fost pentru mine un loc ideal, am găsit acolo liniştea pură şi simplă, pe care o caut peste tot şi de care am parte rarisim aici, în Bucureşti. Mi-am făcut prieteni foarte buni - pe Horia Marinescu, un arhitect român stabilit la Viena, pe mezzosoprana Ruxandra Donose, pe doi tineri doctoranzi foarte curaţi sufleteşte şi curajoşi, Lavinia şi Cătălin Enache, pe colega mea de la Institut, Laura Cheie... Adina Popescu: În volumul I din Jurnal scriai despre America, despre primul tău contact cu această ţară. Te simţeai foarte însingurat, aveai probleme de adaptare. Cum poţi comenta asta acum? Mircea Cărtărescu: Era prima mea ieşire din ţară. De fapt, nu chiar prima - am mereu tendinţa să uit scurtul drum din 1987 la Budapesta. În 1990 am fost "paraşutat" direct în mijlocul New York-ului. Am ieşit a doua zi la 6 dimineaţa din hotel, cu aparatul de fotografiat şi era totul închis. Am rătăcit pe străzi exaltat şi fericit, pînă cînd am intrat - nu o să uit niciodată dimineaţa aia - într-o bombonerie, prima care deschisese. Mi-am cumpărat nişte bomboane cu scorţişoară, al căror gust îl mai simt şi acum şi m-am apucat să fac fotografii în bombonerie, gîndindu-mă că cei de acasă n-or să mă creadă cum arată vitrinele şi galantarele acolo. Apoi, timp de alte cîteva zile, am făcut numai lucruri de felul acesta: intram în supermarket-uri şi făceam poze; făceam poze pe stradă, peste tot. Era în 1990, chiar la început. La noi nu era nimic. M-am întors de-acolo cu bureţi de spălat vasele, cu paie de băut citronadă şi cu tot felul de alte nimicuri... Mi-au mai şi desfăcut valizele la aeroport... Vameşii se cruceau... Nu era penibil numai pentru mine, ci pentru toţi românaşii care se-ntorceau prima dată din străinătate. Marius Chivu: Cum îţi place viaţa ta din ultimul timp cînd, cu o bursă sau alta, eşti mult timp plecat din ţară? Mircea Cărtărescu: De obicei, plec, pentru că am foarte mare nevoie de timp liber. Aici, în Bucureşti, nu am nici o clipă de odihnă. Nu ştiu cum se-ntîmplă - cred că sîntem toţi în aceeaşi situaţie - dar eu, aici, nu numai că nu pot să-mi scriu cărţile la care mă gîndesc, dar nici măcar de ocupaţiile secundare, ca scrisul de articole sau pregătirea cursurilor, nu mai am timp. Aşa încît primul lucru pe care mi-l dau plecările afară este acest nepreţuit timp liber. Chiar dacă am predat cîteva ore pe săptămînă la Viena, totuşi am avut foarte mult timp. Iar acum, plecînd la Stuttgart, am o bursă de un an în care nu mi se cere nimic, doar să stau şi să scriu. Este lucrul cel mai important. În rest, nu mi se mai pare o dramă plecarea în străinătate, aşa cum era înainte. Mircea Vasilescu: Dar întoarcerea? Mircea Cărtărescu: Într-adevăr, întoarcerea este o dramă de fiecare dată şi a fost şi acum, cînd am venit de la Viena. Bucureştiul mi s-a părut mai noroios, mai jegos, mai nenorocit decît oricînd. Alex. Leo Şerban: Dacă ar fi să faci un top 3 al lucrurilor nesuferite din România, ce ai spune? Mircea Cărtărescu: Azi este o zi mare pentru mine, bănuiesc că şi pentru unii dintre voi, zi în care "mi-am realizat profeţiile politice". Şi sper că este doar capătul de sus al toboganului pentru Adrian Năstase, cel care-a pierdut azi (15 martie, n. red.) şefia Camerei Deputaţilor. Acest personaj este pentru mine un simbol a tot ce s-a întîmplat rău în România în ultimii 15 ani. El ar fi locul 1 în top. Locul 2... neputinţa noastră de a face din Bucureşti un loc decent. Faptul că trei străzi cruciş pe patru curmeziş, care formează, chipurile, centrul istoric al oraşului, n-au putut fi făcute în 15 ani să arate normal. Nu sclipitor, n-ar fi putut să fie o Pragă sau o Budapestă de la început. Dar nu s-a putut face să arate măcar decent. Sînt aceleaşi ruine lugubre de cînd le ştiu. Asta mi se pare iarăşi o mare mizerie. Şi, pentru locul 3... să ne întoarcem la sfera noastră culturală. Mă enervează conflictele, furtunile într-un pahar cu apă de-aici. Mă enervează că nişte oameni care de fapt nu au nimic de împărţit, care sînt cu toţii decenţi, liberali, "de-ai noştri", ca să zic aşa, cei care-nainte făcuseră front comun contra dictaturii, s-au împărţit în 2-3 tabere şi se luptă cu o înverşunare absurdă. Asta mă enervează. Asta nu-mi place. Pot să nu-mi placă individual unii dintre oamenii ăştia, dar... într-o cultură mică, în care este nevoie de cooperare sau măcar de respect reciproc, să văd aceste lupte intestine - aproape în sensul propriu al cuvîntului - pentru mine este insuportabil. E neplăcut să mă întîlnesc cu cineva şi să-mi spună "Cum? Te-ai dus la ticăloşii ăia şi le-ai dat un interviu? La revista aia nenorocită?" sau să aud pe cineva că îşi numeşte un adversar numai "animalul de cutare"... Nu-mi fac iluzia că viaţa literară e un paradis sau că ar putea deveni un paradis, dar valurile mereu renăscute ale "oierilor" şi "boierilor" au ajuns previzibile şi plicticoase. Iaromira Popovici: Dar primele 3 lucruri care îţi plac? Mircea Cărtărescu: Pînă la urmă, pe cine interesează? Îmi plac foarte mult prietenii mei. Îmi plac cîteva reviste în mod deosebit, între care, fără nici un fel de ipocrizie, este a voastră. La Dilema am simţit întotdeauna că am prieteni şi m-am simţit foarte bine. Apoi, Academia Caţavencu îmi place foarte mult. Cred, de altfel, că spiritul celor două este asemănător; îmi place şi ziarul Cotidianul foarte mult. Altele mai puţin, iar altele deloc, chiar dacă sînt importante. Simt că nu am ce căuta acolo. Îmi plac foarte multe lucruri în România. De exemplu, prin soţia mea, am descoperit locurile unde ea s-a născut şi unde trăieşte familia ei, şi anume la Sîngeorz-Băi. Este un loc absolut paradisiac, unde, poate, cînd va veni vremea retragerii, cum se zice, ne gîndim să ne facem o căsuţă. Casa tatălui ei este o casă ţărănească, cu şindrile, cu muşcate pe prispă, aşezată pe un deal, în faţa unui deal mai înalt, ca o jumătate de ou... Radu Cosaşu: Te-am sunat mai de mult - să ştii că simt nevoia să-ţi telefonez deseori - şi ţi-am citit un articol al domnului Gheorghe Grigurcu foarte dur la adresa lui Crohmălniceanu, chiar după ce Croh murise; l-ai ascultat şi mi-ai spus, foarte rezervat, că nu te interesează. Am fost dezamăgit. Croh, Paul Georgescu - "bătrîni comunişti", cum li s-ar zice şi azi - au fost decisivi în evoluţia ta. Cum te mai gîndeşti la ei, azi, cînd din nou unii inocenţi contemporani nu le iartă trecutul, lor şi altor păcătoşi care în urmă cu 50 de ani au militat pentru realism socialist, ca după aceea să vă descopere cu tot entuziasmul şi să vă susţină talentul? Îi socoteşti oportunişti? Şi o a doua întrebare: ce părere ai cu privire la dificultatea - şi ea eternă, şi ea fascinantă - cu care mai tot intelectualul român, oricît de strălucit, îşi recunoaşte erorile penibile, eşecurile politice? Mircea Cărtărescu: Prima întrebare mi se pare foarte bună pentru că arată că ai o responsabilitate faţă de cei care au contribuit la destinul tău şi care te-au format într-un fel sau altul. Eu întotdeauna am fost partizanul unei obiectivităţi iubitoare. La cursurile mele nu am lăsat nici o umbră în privinţa vieţii şi faptelor, uneori odioase, ale celor despre care am vorbit, oricît de minunaţi scriitori sau critici au fost şi oricît de mult i-aş fi preţuit. Eu cred că e bine ca oamenii să ştie tot, absolut tot. Mi se pare penibil să ascunzi părţile negative ale cuiva. În acelaşi timp, nu am simţit niciodată nevoia să dezvolt un conflict din jurul unui personaj, intrînd în polemică cu aceia care-l atacă. Cei care-l atacă au probabil raţiunile lor s-o facă. Gheorghe Grigurcu, pentru care am mult respect, nu-l atacă numai pe Crohmălniceanu. L-a atacat pe Nichita Stănescu foarte des şi pe foarte mulţi alţi autori. Probabil că are raţiunile lui, punctul lui de vedere, din care vede lucrurile altfel decît mine. Eu cred că îţi arăţi iubirea şi recunoştinţa faţă de oamenii care te-au ajutat în tinereţe, scriind pozitiv despre ei. Şi am avut ocazia să scriu despre Crohmălniceanu cele mai calde pagini de evocare. Ştiu foarte bine ce-a făcut el în anii '50, dar mi-e absolut indiferent. Cred că, faţă de noi, el şi-a spălat, dacă se poate spune aşa, o parte din vina pe care va fi avut-o. Nouă nu ne-a impus o privire asupra vieţii şi a literaturii specifică anilor '50. Pe noi, cei care mergeam la Cenaclul "Junimea", pe care îl conducea, ne-a învăţat foarte multe lucruri, ne-a ajutat şi ne-a fost un prieten sincer, aşa cum nu au făcut-o mulţi alţi critici. Crohmălniceanu a făcut faţă de mine gesturi mult mai multe şi mai implicate decît ştiu majoritatea oamenilor. Cît a trăit, a fost primul cititor al manuscriselor mele. Probabil că nu aş fi debutat în străinătate fără el. Nu este nici un secret, el mi-a deschis calea debutului în Franţa, după care au venit şi celelalte. Nu este în firea mea să intru în polemici. Sigur că sînt şi alte puncte de vedere posibile, sigur că poate v-am dezamăgit că nu am intrat în discuţie cu Grigurcu, dar eu, dacă îmi daţi voie, şi acum aş avea aceeaşi atitudine. În privinţa celeilalte chestiuni, eu o văd combinată cu altele de acest fel.
De exemplu, în literatura română, slavă Domnului!, sînt Adriani Leverkühn cîţi pofteşti, se calcă pe picioare. Dar nu avem modelul Serenus Zeitblöm, oameni care să stea modest alături de cei pe care ei îi cred importanţi şi mari, să-i privească din umbră, să le noteze faptele şi gîndurile... Aşa ceva ne lipseşte cu desăvîrşire: devoţiunea intelectuală faţă de cineva pe care îl consideri un om superior ţie, un om care merită iubit şi venerat. De asemenea, nu avem oameni care îşi fac
mea culpa. Oamenii trăiesc într-un angrenaj social atît de neiertător încît probabil că se tem să nu decadă simbolic şi chiar concret din privilegiile lor, din felul lor de viaţă. Alex. Leo Şerban: Eu am să te întreb despre filme - evident. În ultima vreme, am observat că se manifestă un fel de "frigiditate", tinerii, în general (şi, ce e mai grav, unii cronicari), nu mai vibrează la filmele delicate, cele care nu-ţi dau cu subiectul (tematica sau mesajul) în cap... E ca un transfer: afectele se mută din zona estetică în politică. Mircea Cărtărescu: Mie mi se pare că nu doar tinerii, ci jurii întregi de festivaluri serioase suferă de asta, de anestetismul ăsta. Din cîte îmi dau seama, în ultima vreme, la festivalurile internaţionale subiectul face trei sferturi din film. Eu cred că în cazul unora dintre filmele premiate, regizorul ar fi făcut mai bine să povestească în trei fraze despre ce e vorba şi să ia premiul fără să mai facă filmul. Cele mai multe premii se dau pe criterii politice sau ideologice. Ăsta este lucrul ce frapează cel mai tare. Nu se premiază un film pentru textura peliculei, pentru ceea ce are puternic din punct de vedere estetic, ci pentru că vorbeşte despre Kosovo, despre relaţii de gender, despre discriminări de toate felurile, fără îndoială importante, dar nu în zona estetică. Să se scrie despre Iran în toate ziarele din lume, dar să se dea premii pentru frumuseţea imaginii şi pentru deşteptăciunea poveştii.
Chiar şi la noi se vede tendinţa asta, în evaluarea cărţilor. Cunosc cărţi ale unor oameni tineri care au fost aclamate numai şi numai pentru ideea lor. Pentru că ei au venit prima dată cu o carte despre droguri sau despre homosexualitate. Eu cred că o tradiţie de cîteva mii de ani în cultură nu se termină chiar aşa de uşor. Nu pot să cred că astăzi cultura înaltă este total damnată şi că nu se mai poate merge decît pe cultură populară. Dacă ideea de postmodernism nu este regîndită de fiecare minte în care pătrunde, ajungi la un relativism total unde orice este posibil, unde, din 100 de filme, oricare poate fi premiat în egală măsură, şi atunci ajungi să te hrăneşti exclusiv cu trash cultural.
Simona Sora: Eugen Negrici vorbeşte despre curmarea cursului firesc, recuperator al literaturii române, pentru optzecism. A fost optzecismul o îngheţare a literaturii române în formă parodică şi autoreflexivă? Mircea Cărtărescu: La fraza asta, "optzecismul a curmat cursul firesc al literaturii române", am o singură obiecţie, şi anume la cuvîntul "firesc". Sigur că a curmat cursul literaturii române. Dar acel curs era departe de a fi firesc. Ştim cu toţii că anii '60 au fost o reluare in disguise a anilor '30. Este un neomodernism cu trăsături foarte asemănătoare modernismului interbelic, ceea ce este de înţeles, pentru că în momentul în care s-a putut relua literatura adevărată, ea s-a făcut cu modelele precedente, sărindu-se peste gaura de 15 ani pe care o ştim cu toţii. Şi atunci, nu ne surprinde că Nichita Stănescu este extrem de apropiat ideologic, ca ideologie literară, de Ion Barbu - tot un poet al jubilaţiei cosmice, al esenţelor, al conceptelor - iar Leonid Dimov un poet foarte asemănător lui Arghezi, trecut însă prin experienţa onirică. Prozatorii din aceeaşi perioadă aparţin şi ei unor modele care dispăruseră de 20-30 de ani. A recupera o perioadă revolută, după ce o vreme nu s-a putut face deloc literatură, nu înseamnă a urma cursul firesc al unei literaturi. De fapt, literatura anilor '60 şi '70 - în bună parte, fiindcă nu toată lumea se înscrie în asta - a fost într-un fel nefirească, deşi nimeni nu contestă valorile care au apărut. Dar ca evoluţie a formelor istorice, ea a fost o perioadă nefirească. Nicăieri în lume în anii '60 nu se mai făcea literatură modernistă. Ceea ce au făcut optzeciştii a fost să încerce o reapropiere, în sensul unei sincronizări aproape lovinesciene, cu ceea ce se făcea în lume în epoca respectivă. Şi atunci, îşi are şi optzecismul legitimitatea sa. Lucrul cu care eu nu sînt de acord în privinţa optzecismului este că el există şi astăzi, cum spun unii. Am auzit spunîndu-se: "literatura optzecistă este de fapt singura care există azi, după ea nu s-a mai inventat nimic, optzeciştii sînt în continuare cei mai noi şi mai inovativi scriitori". După părerea mea, optzecismul este de mult istoricizat, el a rămas în anii '80, şi e foarte bine să fie aşa.


Alex. Leo Şerban: Dar nu ai avut mail-uri şi de la feministe înverşunate, după ce a apărut De ce iubim femeile? Mircea Cărtărescu: Nu, nu am avut. Decît articolul scris de Alexandra Olivotto. În privinţa lui, eu pot s-o înţeleg. Acum zece ani, eu însumi aş fi scris un articol asemănător. Pe-atunci eram un feminist convins. Cînd am descoperit teoriile feministe, am citit foarte mult în domeniu şi ajunsesem destul de îndoctrinat. Între timp, mi-am dat seama că nu tot ce zboară se mănîncă şi că, dincolo de lucrurile de bun simţ care ţin de egalitatea de şanse, există şi monstruoase exagerări, nu neapărat rău intenţionate, ci mai curînd fanatice. Ele vin de obicei din partea unor neofiţi, unor recenţi "dumiriţi". După ce în România literară a scris lucruri absurde despre cartea mea, sub bătăiosul titlu "Nu!" (al dramaturgului care le trimitea pe femei la cratiţă), tînăra feministă a recidivat în Vatra, care a făcut un număr intitulat "De ce iubim bărbaţii". Şi acolo are un text care urmează punct cu punct eseul final din cartea mea, întorcîndu-i pe dos fiecare frază. Acolo se vede înverşunarea ei, înverşunare de neofit, de om care a intrat de curînd într-o credinţă pe care o apără din toate puterile, pînă la martiraj. Puneţi textul meu şi al ei alături şi veţi vedea cine este sexistul. Dar, dincolo de toate astea, ceva din arţagul tinerei Olivotto mi-o face tare simpatică... Simona Sora: Ai spus în Jurnal că mai ai trei atuuri în privinţa lui Orbitor 3. Se poate spune măcar un atu din cele trei? Mircea Cărtărescu: Dacă termin Orbitor 3, tot restul va fi pe deasupra. Adică nu mă voi mai considera un autor ratat sau semiratat. Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul, cum se zice: în linii mari, proiectul meu existenţial şi scriitoricesc va fi încheiat. Şi, slavă Domnului, abia aştept să fac lucrul ăsta, ca să mă pot ocupa apoi de alte treburi. Am intenţia să redebutez. Mă gîndesc să scriu nişte cărticele deosebite de cele de pînă acum, şi care sigur mă vor distra mult mai mult decît volumul pe care-l mai am de scris la Orbitor. Deja percep acest proiect ca pe o povară pentru mine, dar şi ca pe o datorie. Trebuie să-l duc pînă la capăt de vreme ce l-am început. Dar după aceea am să mă simt foarte liber şi foarte disponibil. Simona Sora: Ce lectură ţi-ar plăcea să ai cînd o să închei Orbitor? Una jungiană, genetică, de teoria lumilor virtuale? Mircea Cărtărescu: Sincer, mi-ar plăcea să ajung să scriu cuvîntul SFÎRŞIT şi, cum zicea cineva, să-mi leg cartea de gît şi să mă arunc cu ea în Dîmboviţa. Cred că o să fiu atît de fericit cînd o să termin încît tot restul e secundar... În clipa aceea, o să-mi fie perfect indiferent dacă mă înjură sau mă laudă toată lumea...
(Interviu preluat din Dilema veche, aprilie 2006)






Mircea Cartarescu – „Copilul teribil” al literaturii romanesti contemporane

Rodica Nicolae › Joi, 2006-05-18 15:03
In pregatirea interviului pe care urma sa vi-l iau, am rasfoit cateva dintre cartile pe care le-ati scris. Unele imi erau cunoscute, altele nu. Am traversat cateva cronici si v-am parcurs scrierile de gazeta. N-am omis nici comunicatele de presa sau trimiterile laterale catre opera si persoana dv. Ce-am realizat? Un personaj, mai mult decat un scriitor. Un om care nu-i lasa indiferenti nici pe colegii de generatie sau de breasla, nici pe critici, nici pe oamenii politici si nici pe cei de afaceri. Un om caruia pare sa-i pese. Un autor viu si un om obisnuit.



Urmarindu-va parcursul citadin, am descoperit ca ne-am calcat adesea pe urme: Stefan cel Mare, Colentina, Nada Florilor... Daca as fi stiut, poate as fi pretuit mai mult ritmul tramvaiului patru si slujbele de la Sf. Dumitru. Mai mult chiar, daca as fi stiut ca va exista un interviu astazi, as fi inceput sa-mi pregatesc intrebarile inca de pe vremea cand eram colegi de Cantemir, lucru pe care il ignoram la vremea aceea...
Revista Cariere: Va propun asadar sa incepem de acolo, de la adolescentul Mircea Cartarescu. Cat de clar va era la absolvirea liceului ca veti deveni scriitor?
Mircea Cartarescu: Era foarte departe acest gand. Pentru mine, sa fiu scriitor in sensul profesionist al cuvantului, sa public carti sau orice fel de literatura era complet utopic. Nu-mi doream asta si nici nu credeam ca e posibil. Mi-aduc aminte ca in anul doi de facultate, cand am citit prima data la cenaclul lui Nicolae Manolescu, i-am spus ca nu ma intereseaza sa public si ca vreau sa scriu numai pentru mine. In liceu, cu atat mai putin ma gindeam la o cariera de scriitor. De fapt, eram si am ramas foarte copil, spre bucuria mea, cateva decenii bune inca. Abia acum dau semne ca trec spre adolescenta, mental vorbind. Eram un copil foarte timid, foarte speriat, nesociabil, care traia numai intre carti, numai din lecturi. Un copil care ii considera ca singuri prieteni ai lui pe Kafka, pe Musil, pe Max Blecher si care realmente nu avea nici un contact social. In clasa a XII-a de liceu eram aproape un schizoid.
Si atunci, de unde decizia de a face Literele?
Scriind foarte mult pentru mine, mi-am exersat mana si am reusit sa iau premiul intai pe tara la Olimpiada de Literatura, in 1974, cand am terminat liceul. Asta m-a pus pe ganduri si asa am ajuns sa dau laLitere, mai ales ca facusem sectia uman, nu aveam nici o legatura cu matematica, cu fizica. Asa ca, de fapt, optiunile mele erau foarte inguste. Si m-am gandit ca, de vreme ce-mi place literatura, poezia si proza, mai mult decat sociologia sau filosofia, locul meu era la Litere.
Poezia a fost prima forma de manifestare a talentului dv. literar...
Eu am scris poezie in mod natural, de la inceputul liceului. Cenaclul liceului a fost locul unde mi-am lamurit putin ideile despre literatura si despre poezie. Acolo, aproape toata lumea scria poezie, asa ca am facut si eu la fel. Am inceput sa simt ca pot sa fac un lucru profesionist abia din al doilea an de facultate. Primele mele poeme serioase, adica cele care puteau intra intr-un volum de versuri, dateaza de prin 1978. De atunci si pana in 1980, am scris cateva grupaje, in directii foarte diverse, pe care le-am adunat in prima mea carte.
Primul volum publicat „Faruri, vitrine, diamante” a fost premiat in 1980 de Uniunea Scriitorilor, ceea ce a insemnat o buna premisa pentru un debut de cariera. A contat recunoasterea din aceasta perspectiva?
Pentru mine, totul era deja stabilit. Ajuns in facultate si luand contact cu colegii mei care scriau literatura, viitorii optzecisti, n-am mai avut nici o indoiala. Singura mea problema a fost sa ajung vizibil intre ei. Competitia din acei ani, din facultate si inca vreo doi ani dupa, a fost mai dura decat oricand. Nu-mi amintesc o alta perioada in care sa fi simtit atat de trepidant tensiunea, competitia si emulatia dintre noi. Fiecare vroia sa fie cel mai bun. Cand unul dintre noi citea un poem foarte bun, care placea tuturor, ne duceam acasa montati sa scriem unul si mai bun. Tin minte ca faceam si o gluma: cand ne aparea cate o carte de versuri, ii atasam de un firisor o lama de ras pentru ca prietenii nostri sa-si taie venele de disperare.
Cat cinism!
Eram foarte competitivi. Iar profesorii nostri, Nicolae Manolescu sau Ovid S. Crohmalniceanu, ne incurajau, spre binele nostru.
 In ce relatie mai sunteti acum cu poezia? E un capitol incheiat al creatiei dv.?
Scriu poezie sub forma de romane acum. Si ma consider poet chiar si astazi, desi poezie propriu-zisa, ca gen literar, n-am mai scris de 13-14 ani. Eu cred ca poezia este un fel de a intelege si de a cunoaste lumea, asa incat cine a fost poet de la inceput va ramane poet pentru totdeauna.
Cum se impaca starea de inspiratie cu statutul de profesor de scoala generala in anii ’80?
S-au impacat al naibii de bine! A fost cea mai buna perioada a mea. Era simplu. De la ora doua dupa-amiaza, cand intram la ore, si pana la sase seara, era sclavie. Dupa aceea, eram liber. Cum eu scriu diminetile, nu ma deranja deloc sa petrec patru-cinci ore cu copiii, mai ales ca ii iubesc foarte mult. Chiar cartierul unde am predat - „Ion Creanga” din Colentina - era placut, intr-un fel. Era ca un fel de sat care nu facuse tranzitia completa catre mahala. Oamenii pastrau, si sper ca mai pastreaza si acum, urme adanci de bun-simt, de onorabilitate, de respectabilitate. Copiii erau cuminti, la locul lor, asa incat nu am simtit deloc povara timpului furat de catre altii de la scrisul meu. Am putut sa scriu foarte bine in perioada aceea. Regret doar faptul ca, de multe ori, trebuia sa lipsesc de la ore pentru ca aveam pe linia cealalta, cea de scriitor, multe de facut. Trebuia sa merg la intalniri, la colocvii... Pe atunci, mergeam mult prin tara, faceam un fel de turnee, recitaluri...
Relatia dv. cu Uniunea Scriitorilor a debutat cu ipostaza de functionar acolo. In ce consta ea?
Pe vremea aceea, presedintele Uniunii Scriitorilor era un autor astazi mai putin frecventat, Dumitru Radu Popescu. Sigur, era omul puterii, fusese impus scriitorilor, nu fusese ales democratic. Dar a si ajutat cativa tineri. Pe cateva dintre posturile mici ale Uniunii Scriitorilor a angajat in ultimii ani ai perioadei respective oameni tineri. Asa incat, la un moment dat, eu imparteam un mic birou cu Mircea Nedelciu si cu Hanibal Stanciulescu, doi colegi scriitori. Am raspuns timp de sase luni de casele de creatie si de odihna ale Uniunii Scriitorilor, timp in care nu am facut absolut nimic, pentru ca era „out of season” si nu am primit nici o cerere.
Dar casele de creatie au fost pe maini bune...
Ele da, mai putin Uniunea Scriitorilor, careia i-am dat foc. Am uitat o soba aprinsa si a doua zi am gasit pompierii acolo. Era cu o saptamana sau doua inainte de Revolutie...
Ce a insemnat Revolutia din 1989 pentru dv.? V-ati manifestat cumva sau a fost doar un consum personal, intim de sentimente si emotii?
Luni de zile inainte, am trait numai cu urechea lipita de radio, ascultand Europa Libera si traind intr-o tensiune ingrozitoare. Vedeam ca, pe rand, toate statele din lumea socialista cad, numai noi ramaneam inchisi in sistem... Eram frustrat, vroiam sa facem ceva, niste manifeste sau alte gesturi disperate. N-am mai apucat pentru ca a venit Revolutia. Am trait o stare de fericire extraordinara in perioada aceea. N-am fost in viata mea mai fericit ca in dimineata lui 22 decembrie. A fost o epoca despre care inca nu s-a scris nimic...
Poate o sa scrieti dv...
Asta in orice caz. In volumul al treilea din „Orbitor” va fi un episod masiv despre Revolutie.
Care este imaginea emblematica pe care ati pastrat-o despre ultimii ani de comunism? Cozile, frigul, intunericul, cenzura?
...Stau la o coada de vreo patru-cinci sute de persoane la pui. Sunt pe la jumatatea cozii, nu pot face nici o miscare, sunt pur si simplu strivit intre oameni. La un moment dat, simt o durere extraordinara in sale. Ma smulg si ies din multime: un ins trecea ca un tavalug prin marea aceea de oameni, intepandu-i cu o surubelnita, ca sa-si poata face loc in fata. Sau, in prima mea seara de salariat, ies sa-mi cumpar ceva de mancare. Pana atunci, traind la mama, nu avusesem grija asta. Colind toata Colentina si nu gasesc absolut nimic de mancare. Nu este nimic nicaieri. Sunt deschise toate alimentarele, dar nu e nimic de cumparat. Asa incat, in seara aceea ma culcat nemancat... Si am nenumarate alte amintiri de genul acesta.
Sunteti o figura cunoscuta publicului romanesc, ceea ce se intampla cu putini scriitori. Varful icebergului l-a constituit implicarea dv. politica in campania electorala din 2004. E doar o succesiune de imprejurari sau credeti cu adevarat in misiunea civica si sociala a scriitorului?
Au fost mai multe imprejurari care intr-un fel au transat lucrurile pentru mine. In primul rand, am fost foarte frustrat si nemultumit fata de mine insumi in privinta imaturitatii mele politice de dinainte de 1989. Am avut, dupa aceea, un fel de remuscari pentru ca am fost unul dintre aceia care au indurat epoca asa cum era, fara o reactie directa si decisa impotriva ei. De asemenea, am fost frustrat de faptul ca am crezut o vreme in legitimitatea Revolutiei, in faptul ca a fost o revolutie curata, populara si ca am refuzat sa vad ceea ce toti prietenii mei vedeau si anume, lucratura din spatele acestei Revolutii. Abia in perioada Pietei Universitatii m-am dezmeticit si mi-am schimbat cu 180 de grade orientarea fata de evenimente. Iar apoi, inca un moment de soc a fost acela in care un critic mi-a reprosat ca nu ma implic in viata politica si ca, intr-un fel, nu-mi fac datoria civica de scriitor. Atunci, am profitat de primul moment favorabil, in care cineva mi-a oferit un editorial la un ziar si am inceput sa-mi exprim parerile politice. Le aveam cat se poate de limpezi in minte, dar nu mi se oferise ocazia sa le pun pe hartie. Apoi, un alt concurs de imprejurari a fost cel din preajma alegerilor, cand, de pe o zi pe alta, mi s-a facut un clip in care vorbeam in sprijinul lui Traian Basescu, candidat la presedintie in 2004. Clipul a fost difuzat chiar in seara confruntarii finale dintre cei doi candidati. Consideram ca oricine ar fi fost mai bun decat Adrian Nastase si m-am bucurat ca poate cu a zecea-mia parte a contribuit si clipul meu la alegerea lui Basescu. N-as spune ca intelectualii sunt obligati sa participe la viata publica. Ei sunt de foarte multe feluri. Unora le sta bine sa se implice, altora le sta bine sa fie retrasi, sa ramana la masa de lucru. Cel care sta deoparte nu este de blamat in sine si din principiu. El se poate implica altfel, prin propria lui viziune despre lume.
In aceeasi ordine de idei, sustineti in cadrul programului ERISMAcursul de „Utilizare creativa a limbajului” in fata unui public special, format din manageri de top. Descrieti acest gen de intalnire intre business si cultura.
A fost o experienta complet noua pentru mine. N-am avut niciodata studenti asemenea celor pe care i-am avut la Erisma, asa incat am fost incantat sa tin aceste cursuri. Tocmai pentru ca imi place noutatea si imi plac aventurile intelectuale de acest fel. Am predat timp de o luna cursuri de „creative writing” unor oameni extrem de inteligenti si care, in ultimul timp, au facut cu totul altceva decat sa citeasca literatura sau sa scrie poezii. Cursurile de felul acesta exista pentru ca ei sa recupereze ceea ce pierd printr-o cariera extrem de competitiva, care le consuma toate resursele. Multi dintre acesti oameni de afaceri sau manageri simt acut, in fiecare zi a vietii, ca multe dintre visurile lor din tinerete, multe dintre disponibilitatile lor s-au risipit de pomana. Erisma le da ocazia sa se reinnoade cu propria lor persoana si cu propriul lor trecut. Pentru ca sunt foarte multi care si-au dorit sa scrie literatura, care si-au dorit sa picteze, sa faca muzica sau sa joace teatru si viata nu le-a mai dat aceasta posibilitate. Au devenit oameni ai cifrelor, ai rezultatelor imediate si exacte. Partea ascunsa si oprimata a personalitatii lor este cea care trebuie redescoperita, rehranita si scoasa la lumina pentru ca ei sa devina persoane impacate cu sine si mult mai pozitive, chiar si in afaceri. Nici unul dintre cei care urmeaza aceste cursuri nu va castiga mai mult in urmatoarele luni de zile. In schimb, va deveni un om mai stenic, mai impacat cu sine, mai linistit si prin asta va castiga pe termen lung.
La revenirea in tara, dupa anul petrecut la Berlin cu bursa DAAD, comparatia Romaniei cu Germania nu a fost dintre cele mai magulitoare pentru pamantul natal. In ce termeni v-ati formula totusi patriotismul?
Pentru ca paginile dv., oricat de realist-critice ar fi, degaja un sentiment de apartenenta si asumare...
Cand traiesti mult timp intr-o lume normala, decenta si apoi te intorci in Romania, ai la inceput sentimentul ca ai nimerit intr-un loc complet nefrecventabil, din toate punctele de vedere. Lucruri carora, convietuind cu oamenii de aici, nu le dai de obicei importanta, devin extraordinar de vizibile: de la gropile din asfalt, crapaturile in pereti, aspectul neingrijit, prafuit si ruinat al Bucurestiului, pana la oameni. Ai sentimentul ca romanii traiesc intr-un fel de isterie perpetua, ca sunt extrem de agresivi unii cu altii, ca sunt intoleranti, ca au toate defectele. Dar, locuind apoi alte cateva luni in mijlocul lor, toate acestea incep sa se atenueze. Este un fel de joc dialectic intre o lume pe care o iubesti cu bunele si cu relele ei, fata de care ai ceea ce se numeste complexul dragoste-ura si o lume in care nu prea ai ce cauta, lumea occidentala, dar care este seducatoare, pentru ca pare un ideal. Penduland intre ele, poti avea probleme de identitate. In privinta patriotismului, eu sunt de acord cu Caragiale care spunea ca un adevarat patriot trebuie sa fie critic fata de tara sa si nu lingusitor. Nu trebuie sa-i vada doar calitatile, e foarte util sa-i vada si defectele.
Va considerati european si ii sfatuiti si pe ceilalti romani sa faca la fel. Cat de europeana este opera dv.? Exista vreo bariera in calea receptarii literaturii romane de catre lumea din afara granitelor tarii?
Este una dintre cele mai frustrante intrebari care i se pot pune unui scriitor roman. Intr-adevar, chiar daca un autor roman este foarte european si se ridica la toate standardele culturii europene, exista multe sanse ca el sa nu fie acceptat sau agreat in strainatate. Primul motiv este imaginea negativa a Romaniei, care se reflecta si in receptarea scriitorilor romani. Functioneaza toate cliseele pe care le cunoastem cu totii. Suntem tara lui Dracula. Apoi, exista foarte putini autori romani care au reusit in afara, cativa din perioada interbelica, cativa plecati mai tarziu. Dar practic, nu exista un scriitor roman contemporan foarte bine cunoscut in strainatate si acceptat la nivelul celor mari. Asa incat, cei care ar putea sa publice sau sa citeasca o carte de un autor roman nu stiu de unde sa-l ia, unde sa-l situeze, nu exista jaloane romanesti in strainatate. Apoi, exista prejudecata ca o carte a unui roman trebuie sa trateze subiecte exotice, poate ceva folclor... fiindca noi ne prezentam la toate saloanele internationale si la toate congresele cu aceleasi jocuri populare si costume nationale. In cele din urma, nu exista emigratii consistente romanesti in strainatate. Acum au inceput sa fie. In Spania, in Italia sunt foarte mari concentrari de emigrati romani, dar sunt oameni simpli, care nu sunt mari consumatori de carte. Din toate aceste motive si din multe altele, cum ar fi incompetenta institutiilor romanesti care ar trebui sa promoveze cultura contemporana sau rezistenta editorilor straini, un autor roman patrunde extraordinar de greu in Occident. Trebuie sa fie de cateva ori mai bun decat un scriitor occidental ca sa razbeasca intr-un fel, sa ajunga intre cei care conteaza.
Ce va propuneti sa faceti in Germania, pe durata bursei de creatie? Poate finalizarea trilogiei „Orbitor”?
Voi scrie. Voi avea 365 de dimineti libere, ceea ce este pentru mine un vis cu totul si cu totul irealizabil in Romania. „Am cumparat” timp liber pentru un an de zile, o comoara. Vreau sa nu irosesc acest timp. Daca imi ajuta Dumnezeu, voi termina trilogia „Orbitor” si voi pune capat astfel unei mari etape din scrisul si din viata mea.
In plecarile mai lungi ii luati pe sotia dv. si pe fiul cel mic cu dv. Ei ce fac in tot acest timp?
Sotia mea, care este poeta, va scrie alaturi de mine. Ea intentionaza sa inceapa un roman si poate chiar sa-l duca la bun sfarsit, iar cel mic va merge la gradinita unde, vrand-nevrand, o sa invete limba germana ceea ce, la varsta de trei ani, se intampla cu o viteza uluitoare. Vom locui intr-un vechi castel baroc, in jurul caruia sunt pajisti intinse, paduri...
In mod normal, cand nu sunteti plecat din tara, cat de familist si implicat in treburi domestice sunteti?
In Romania, traiesc intr-o nebunie permanenta. Este un tavalug care ne prinde si ne invarte cu el de-a lungul zilelor si noptilor. Am zilnic doua-trei intalniri cu presa. In afara de asta, trebuie sa raspund la anchete, sa scriu articole, editorialul meu, sa fac nenumarate lucruri care tin de gestiunea gospodariei noastre, cum ar fi plata facturilor... Ma implic in toate astea. Copilul, de asemenea, ne consuma o buna parte din resursele de timp, asa incat, scrisul ramane pe ultimul loc, pentru ca toate celelalte trebuie facute si nu asteapta. Scrisul poate sa astepte...
Descrieti-mi actul de creatie in termeni pe care-i poate intelege si un profan.
Va spun ce imi trebuie mie ca sa pot sa lucrez: mai intii o camera si o usa trasa dupa mine. Trebuie sa fie ora zece dimineata, sa am o cafea alaturi, fumegand, un caiet si un pix. Pe calculator imi scriu doar articolele. Literatura o scriu in caiete, cu pixul, asta imi prieste cel mai bine. Cat despre scris, tot ce pot sa va spun este ca scriu scriind. Asa cum un tenisman nu poate descrie cum da un rever in lung de linie. Pur si simplu ii vine. Asa si eu, am reflexele formate. Scriu scriind, fara nici un plan anterior, fara sa am idee despre ce vreau sa spun. Ceva in mine scrie.
Reveniti asupra a ceea ce ati scris?
Nu, niciodata. Manuscrisele mele sunt curate. Cel mult daca am un cuvant modificat pe pagina... Puteti vedea caietele mele, sunt curate. Scriu 500 de pagini dintr-o rasuflare, de la un capat la celalalt, fara reveniri, fara taieturi...
Nici dupa publicarea unei carti, cand o recititi, nu simtiti nevoia sa reformulati?
In ultima vreme, nu mi-am mai recitit lucrarile decat in cadrul unor lecturi publice, cum mi se intampla in Germania. Atunci, recitesc cate un pasaj din textele mele si am reactii foarte diferite. Depinde de momentele cand o fac: uneori sunt entuziasmat si ma gandesc ce destept eram pe vremea cind am scris textul ala, alteori, dimpotriva, sunt foarte dezamagit si ma gandesc cum de am putut scrie asemenea prostii. In general, cartile pe care le-am scris, le-am dat la spate, nu ma mai intereseaza. Sau ma intereseaza foarte putin. Sunt intotdeauna preocupat de ceea ce am de gand sa scriu de acum incolo.
E grea meseria de scriitor? Cat e de mare truda de a pune litera langa litera, cu gratie?
In privinta trudei, Salieri trudea foarte tare scriind muzica, pe cand Mozart o facea usor, ca un elf gratios. Scria dintr-o bucata, fara stersaturi. Isi scria partiturile jucandu-se. Asta nu inseamna ca ma compar cu el. Dar nu cred in truda scriitorului, ci in gratia lui. Exista scriitori care trudesc extraordinar de tare pe manuscrisele lor, care au o dorinta uriasa de a scrie bine si de a fi cunoscuti, si care totusi sunt dizgratiosi in tot ceea ce fac. Pe cand altii reusesc aproape orice isi propun cu foarte multa nonsalanta. Daca e sa vorbesc despre mine, scriu usor si curat. De obicei, nu revin asupra textelor scrise. Cand mi se pare ca nu am gasit calea, pot sa arunc 40-50 de pagini. Dar cand imi iese, imi iese de la inceput.
Mi-ati spus in ce relatie sunteti cu scrisul. Dar, de citit cum cititi? Cu ochiul criticului sau cu cel al consumatorului obisnuit?
Cititul a fost marea placere a vietii mele, dintotdeauna. Din pacate, nu mai am atat de mult timp cat as vrea. Ziua mi-e cu neputinta, seara, inainte de culcare, mai rup o ora, o ora si jumatate pentru citit. Incerc sa nu-mi treaca o zi fara sa citesc, dar imi e din ce in ce mai greu. Pentru mine, este o nevoie naturala. Nu ma pot culca fara sa citesc ceva. Mi se pare ca ziua este irosita daca am citit doar 20 de pagini dintr-o carte. Pentru mine, cititul este un drog, o mare pasiune, o vocatie, pana la urma. Ma stimez poate chiar mai mult ca un cititor empatic si comprehensiv, decat ca un autor.
Care au fost momentele de cumpana ale vietii dv., momentele cand ezitarile sau regretele au fost cele mai puternice?
Am cam doua-trei pe zi. Ele sunt consemnate in jurnalul meu, cartea mea cea mai criticata si mai injurata. Criticii care au scris despre ea nu intelegeau de ce un autor de succes, care vinde foarte mult, care e cunoscut, are momentele astea negre si intunecate pe tot parcursul jurnalului, de ce vorbeste despre o paranoia a neputintei de a mai scrie, a sentimentului ca ceilalti il dispretuiesc sau il urasc si asa mai departe. Si mai ales, se intrebau ei, de ce trebuie sa figureze toate astea intr-un jurnal. Ei bine, este asa pentru ca jurnalul e ca un prieten pe seama caruia descarci o parte din povara sentimentelor negative pe care le ai de-a lungul vremii. Este ceea ce simt zilnic, tocmai din cauza tensiunii extraordinare pe care ti-o cere scrisul.
De ce spuneti in autoportret „mi s-a intamplat in aceasta viata cel mai trist lucru cu putinta: dintr-un poet, am devenit un autor”?
In textul acela depresiv din care citati, simteam foarte tare diferenta dintre ce inseamna sa fii genuin ca poet, sa fii poet cu adevarat in interiorul, in esenta ta, chiar daca n-ai publicat nimic si nici nu visezi sa publici, si intamplarea ca incepi sa publici carti, unele dupa altele, sa urmaresti cronicile, sa ajungi sa si castigi de pe urma lor. Dintr-un poet, sa devii un autor de carti. Acum nu mai sunt chiar atat de prapastios. Daca toate aceste carti cuprind poezie, si eu nu cred decat in cartile care cuprind poezie, fie ele proze, critica sau tratate stiintifice, deci atata vreme cat aceste carti cuprind poezie, ramai poet si e foarte bine.
In general, tot ceea ce faceti sau scrieti isca valva in jur. Dupa jurnal, Dan C. Mihailescu va acuza ca sunteti in acele pagini prea egoist, ca dati dovada de megalomanie. Cand ati scris „Posmodernismul”, criticii au sarit sa-si apere teritoriul de competente. Vi se „reproseaza” succesul de librarii al cartii „De ce iubim femeile?”. Cum va explicati aceste reactii?
Eu nu caut lucruri de genul acesta. Sunt un om ne-confruntational, in general, si destul de bland, dar reactiile negative m-au insotit intotdeauna. Lucrul acesta, oricat de neplacut ar fi din punct de vedere subiectiv, este pozitiv. Oamenii care raman tineri in spirit sunt mereu intampinati asa, cu controverse. Cand scrisul tau este cumva pe muchie, cand el ii face fericiti pe unii si ii nemultumeste profund pe altii, atunci esti pe calea cea buna, atunci ai sansa de a zdruncina niste structuri, de a agita niste ape, de a schimba niste clasamente... Cred ca orice artist are nevoie de cronici negative pe langa cele pozitive, are nevoie de contestare. Ea este, de fapt, motorul consacrarii. Astazi, in lume, artistii cei mai contestati devin cei mai vizibili. Dimpotriva, cei unanim acceptati tind sa devina difuzi, sa se stearga cumva din constiinta colectiva.
Inseamna ca succesul pe termen lung poate dauna? Sau cel unanim?
Controversa de astazi este succesul de maine, dupa parerea mea. Daca astazi nu sunt controverse, maine nu va fi succes.










 Nr. 931, 14.08.2010 - 20.08.2010





Tablou de familie
Bucurestiul fierbe. Vanzatorul de fructe din coltul strazii imi spune ca da, poetul s-a intors acasa. Din Germania, unde este profesor-asociat la Universitatea din Stuttgart. Imi arata cu degetul unde sta. Sun, usa mi se deschide, si in camera din dreptul intrarii, asezat pe podea, se afla un copil si un puzzle: Gabita Cartarescu. Trei ani, dolofan, in chilotei de bumbac, habar nu are cat de celebru e tatal sau, poetul si prozatorul. Stie doar ca e mereu ocupat, intelege ca eu am venit ca sa-l ocup si mai tare, tocmai cand credea ca o sa-l ajute la puzzle-ul cel complicat. Bosumflat, isi urmeaza tatal in birou si se ascunde in spatele scaunului, hotarat sa ramana acolo. Ioana Cartarescu, balaie si gratioasa, toata un zambet, aduce de la bucatarie doua pahare cu apa si-l ia pe Gabita, inainte de a inchide usa in urma lor. Mircea Cartarescu il priveste cu ochi umezi si vinovati. Copilul i se agata de gat si-i spune, apasandu-si nasucul de obraz: "Tati, te iubesc!". Doamne, unde am nimerit? Unde e scrumiera plina de tigarile noptii, paharul de absint, cearcanele de sub ochii umflati ai poetului nostambul, excitantele psihedelice, deranjul unei mansarde cu turnuri de manuscrise si carti? Dar iubirile inspiratoare? Ma intorc spre interlocutorul meu cu fata prelunga si smeada si il atac ca la scrima. "En garde!" Doar de asta am venit! Autorul unei carti de succes, numita De ce iubim femeile, nu poate fi doar un simplu sot si tatic. Trebuie sa existe, ascuns pe undeva, un secret.

Agonie si extaz

- Sa vorbim despre dragoste, d-le Cartarescu. Cartea dvs. "De ce iubim femeile" lasa sa se inteleaga ca avem a face cu un expert...
- La cincizeci de ani, dragostea este pentru mine un subiect incheiat!... Din punct de vedere al cautarilor.
- Se spune, totusi, ca este cel mai bun combustibil pentru pana poetilor. O sursa fabuloasa de "stare artistica".
- A fi indragostit e o stare in care mintea are o forma de functionare cu totul speciala. O forma excitanta, efervescenta, ca si nebunia, cu care poetii au comparat-o de foarte multe ori, si prin asta ea e interesanta, nu doar pasional, ci si intelectual. De altfel, cei mai mari poeti ai dragostei, italienii din "dolce stil nuovo", Dante insusi, Petrarca, socoteau dragostea "una cosa mentale", un lucru intelectual, in primul rand. In ce ma priveste, eu cred ca dragostea este si pasionala, are si acea caldura animala, despre care se vorbeste atat, dar si intelectuala. Din acest motiv, ea nu a fost ocolita nici macar de catre poetii cei mai cerebrali - Mallarme, Valery... Au scris extraordinare poezii de dragoste. Toti marii poeti ai lumii au cantat dragostea. Eu nu ma cred un mare poet, dar am debutat ca poet si am scris despre dragoste. Inca mai scriu.
- Talentul literar inflameaza? Poetii iubesc altfel decat omul obisnuit? Mai inflamat, mai pasional?
- Pentru poeti iubirile sunt "climate", cum ar fi spus AndrE Maurois, se simt foarte bine in ele, indiferent ca sunt fericiti sau nefericiti, stari la fel de prolifice pentru creatie. Pentru mine, iubirile sunt "planete" diferite, fiecare cu geologia, cu flora si fauna ei, iar fiecare femeie pe care am iubit-o a reprezentat o lume in care m-am trezit si care mi s-a deschis explorarii. Fiecare dintre noi a adunat mai multe iubiri de-a lungul vietii, si fiecare din ele a fost altfel. La fel ca si o carte, la fel ca si o melodie, o dragoste este o poarta catre o lume speciala. Daca nu ai deschis acea poarta, n-o sa stii niciodata ce e in spatele ei, probabil n-o sa regreti, dar daca ai curajul sa treci de ea, vei fi imbogatit pentru totdeauna. Literatura, arta au nevoie de experiente puternice, afective, de o viata sufleteasca intensa. Dragostea este la fel de profunda ca o experienta mistica sau ca o experienta existentiala la limita, ca experienta trecerii pe langa moarte, de exemplu, si, prin urmare, fiind o experienta fundamentala, dragostea imbogateste. Este foarte ciudat pentru mine sa ma gandesc la un om care n-a avut nici o iubire. Mi se pare ca acel om, fara sa-si dea seama, a pierdut foarte mult. In general, marile iubiri sunt cele neimpartasite, neimplinite, cele in care, cum spunea Arghezi, femeia ramane "logodnica de-a pururi, sotie niciodata", ori sunt cele pe care ni le amintim din adolescenta. Ele ne raman intotdeauna ca un etalon, ca un punct de referinta. Mai tarziu, multi dintre noi sunt surprinsi ca si-au ales partenerii de viata in asa fel incat sa semene cu primele iubiri. Lucrurile nu sunt deloc intamplatoare. Ne formam atunci o imagine interioara despre cum ar trebui sa fie sufletul-pereche si probabil ca intreaga viata cautam o concretizare cat mai apropiata de acea imagine mentala. La fel mi s-a intamplat si mie.
- Daca ar fi sa va revedeti viata ca pe o lunga calatorie sentimentala, ar fi multe halte pe drum? Ati fost norocos la capitolul dragoste?
- Eu am foarte putina experienta de viata, mult mai putina decat foarte multi alti poeti si prozatori. Diferenta fata de ei este ca eu am stors la maximum fiecare dintre aceste experiente. Cum spunea odata mi se pare Ana Blandiana, nici eu nu am biografie, propriu-zis. Am o biografie standard, de om mediu, care a trait jumatate din anii de pana acum in perioada regimului comunist si jumatate dupa aceea, si care nu a trecut, din fericire, sau din pacate, prin evenimente coplesitoare sau tulburatoare, poate cu aceasta exceptie sociala a Revolutiei din 1989, prin care am trecut cu totii. Eu cred insa ca viata adevarata a omului este viata interioara, si acolo s-au intamplat mult mai multe evenimente decat in exterior, decat in realitatea imediata. Substanta scrierilor mele este mai ales una interioara, este o substanta a reveriei, a visului, a imaginatiei. Sunt expeditiile mele, in lumile mele si ale personajelor mele, luate din viata reala. Asemenea experimente le-am inceput inca din studentia si tineretea mea, petrecute in timpul regimului comunist, cand nu traiam decat prin si pentru poezie, pentru literatura, pentru ca oferta existentiala era foarte saraca si limitata: slujba, familie, slava partidului comunist. De aceea, datele concrete, exterioare, din scrierile mele mai curand le-am inventat decat le-am trait. 



Creierul uman poate crea lumi si 







Exercitii pentru mana stanga

- "De ce iubim femeile", cartea dvs. cu titlu atat de incitant, a avut un succes mai mare ca celelalte scrieri ale dvs. in proza sau poezie. Povestile de dragoste cuprinse in volum sunt reale sau, mai degraba, metafore?
- Doar cinci sau sase din ele s-au petrecut cu adevarat, dar nici acelea concretizate in vreun fel. Sunt jumatati, sferturi de povesti de dragoste, despre care mi-am adus aminte, de cele mai multe ori, nu ca sa scriu o poveste de genul "un baiat iubea o fata...", ci pentru alte efecte colaterale. Pentru o anumita atmosfera pe care criticii o numeau crepusculara, intr-una dintre povestiri, pentru un exercitiu de stil, intr-alta, asa ca cele mai multe scrieri de acolo sunt un fel de exercitii pentru mana stanga, niste crochiuri al caror succes pe mine m-a surprins si m-a speriat foarte tare, pentru ca, foarte sincer va spun, nu m-am asteptat la el. "De ce iubim femeile" a devenit un fel de caz, un fel de fenomen social, desprinzandu-se de zona literara si patrunzand in fantasmagoria sociala. Oamenii nu vor sa citeasca volume de 1000 de pagini, ca "Orbitor", de exemplu, cartea care, din punctul meu de vedere, e succesul meu suprem, ci vor sa citeasca carti usoare, subtiri, si mai ales de dragoste, daca se poate, asa incat sa aiba sentimentul ca au capatat experienta de viata din carti.
- Imaginea dvs. atat de casnica, de sot si tata perfect, contrazice imaginea pe care lumea o are despre poeti. Majoritatea lor, de la Dante si pana la Eminescu, n-au fost fericiti in iubirile lor, au carat mereu dupa ei o umbra de nefericire si de tristete. Si-apoi, scrisul este o iubire exhaustiva, care nu accepta tradari. Cum va reuseste aceasta compartimentare pragmatica a vietii?
- Aceste idei despre literatura, despre scriitori, despre poeti sunt romantate de multe ori, sunt idealiste. Ne imaginam ca am cunoaste vietile scriitorilor din biografii sau din filme, ca si cum scriitorul respectiv ar fi fost un personaj monumental, un personaj central in epoca. De fapt, erau bieti oameni. Fiecare dintre ei era ca dumneavoastra si ca mine. Fiecare dintre ei au avut si parti minunate, si parti de umbra, la fel ca portretele rembrandtiene. De

asta, eu sunt de parere ca, de foarte multe ori, literatura inalta a iesit din aceeasi radacina cu o viata mediocra sau o viata chiar negativa, maligna. Marile iubiri nu sunt totdeauna creatoare de capodopere, au dat adesea o proza sau o poezie submediocra.
In ceea ce ma priveste, experientele mele in dragoste sunt foarte putine, eu nu am nevoie de cantitate, prefer experiente in profunzime. Si o cunoastere empatica, adanca si deplina a celor foarte, foarte putine persoane cu care eu comunic, cu care am "comert" intelectual si sentimental. Am foarte putini prieteni, am foarte putini oameni la care tin cu adevarat, dar pe aceia ii pretuiesc nespus de mult. Nu-mi e deloc greu sa duc o viata de familie fireasca. Intotdeauna am dus o astfel de viata, sunt un om destul de echilibrat la nivelul acesta, caruia nu-i este greu sa se controleze in toate aspectele vietii sale, un om care a refuzat din capul locului boema, chiar si in studentie, preferandu-i experiente intelectuale mai substantiale. Viata mea normala este intr-o familie, iar asta nu-mi ingradeste absolut deloc libertatea. Dimpotriva, mi-ar fi foarte greu sa ma imaginez de unul singur, intr-o lume cu care n-as avea ce face. Mai multe grade de libertate decat familia imi ia societatea in care traim, in care, daca esti normal, cinstit si de buna credinta, esti privit drept suspect. Din acest punct de vedere, societatea romaneasca e cel putin ciudata, daca nu chiar are simptome patologice. Eu nu am o constiinta de persoana publica. Eu traiesc intre cativa oameni, pe care-i cred normali, asemenea mie.

Planseul vietii

- Ati spus la inceputul discutiei noastre ca, la 50 de ani, cati aveti, cautarile dvs. sentimentale au incetat. Cum arata dragostea la varsta aceasta?
- Am patru ani de casnicie cu actuala mea sotie, Ioana (pentru mine, cuvantul "casnicie" e destul de ciudat, doar una dintre multele hartii semnate pe care le am intr-un dosar, alaturi de chitante si de facturi platite sau neplatite), si cred ca in acest moment, istoria iubirilor mele s-a incheiat. Sunt pe deplin multumit si, in mod absolut natural, nu mai am nevoie de "altceva". Eu si Ioana suntem foarte buni prieteni, ne intelegem mai mult decat bine, nu am descoperit decat, poate, a zecea parte fiecare din celalalt, ceea ce ne da mari sperante de viitor. Aceasta relatie este totala si satisfacatoare, din toate punctele de vedere, mai ales ca Gabriel, fiul nostru, ne completeaza vietile, si ca parinti, nu doar ca parteneri intr-un cuplu. Flacara pasiunii inca exista intre noi, nu am spaima ca se va stinge. Acolo unde dragostea exista, ea devine o certitudine, la un moment dat nici n-o mai observi, asa cum nu mai observi un tablou pe care-l ai pe perete de douazeci de ani, dar care, daca ar disparea, ai vedea imediat. Este un planseu al vietii tale, o certitudine pe care o ai in momentul in care pornesti spre directii mult mai incerte. Pentru mine, relatia cu Ioana, sotia mea, este fundamentala, in sensul concret al cuvantului. Este un fundament. Contez pe ea si nu ma indoiesc de ea, asa incat pot merge mai departe, in alte zone. Nu ca ne-am facut niste juraminte pe care, din principiu, le respectam, ci pur si simplu ne simtim bine impreuna. Ne umplem viata cu acele mici gesturi, marunte si necesare, pe care intr-un fel le presimti, le anticipezi, si care formeaza aceasta tesatura a vietii. Ele trebuie sa fie acolo, este o mare consolare ca sunt acolo, si pentru asta simti si foarte multa recunostinta. Este o relatie de fiecare zi, dar la fel de temeinica ca si orice obiect concret din lumea de fiecare zi: ai incredere in podea, stii ca nu te poti prabusi la etajul de jos al locuintei tale. La fel ai incredere si intr-o iubire. E important ca este acolo si ca tine.
- Aproape intotdeauna, marii poeti au avut nevoie de-un drog, de ceva care sa le deschida universul fantastic. N-aveti chiar nici un viciu?
- Nu sunt un ascet, duc o viata absolut normala, beau social cum se spune, e adevarat ca nu fumez, n-am fumat niciodata, n-am fost atras natural de acest viciu, si nici de altul, desi am incercat si eu, in Statele Unite si in Olanda, cate un strop de marijuana si alte droguri, care nu m-au pasionat absolut deloc. Am insa alte pasiuni, sa le zicem, benigne, care nu-ti distrug creierul cu desavarsire. De exemplu, ma relaxeaza foarte tare sa lucrez pe computer, sa navighez pe Internet si, uneori, dar din ce in ce mai rar, din pacate, ca nu mai am timp, sa intru in lumea aceasta fantastica a
"Pentru mine poezia nu este un gen literar, ci un fel de a fi"

jocurilor virtuale. Si, fireste, fiecare carte pe care o scriu e o provocare pentru mine si un drog mult mai puternic decat cocaina sau Ecstasy. Drogurile mele tin de lectura, de pasiunea cunoasterii. Deci, este un fel de magie alba cea in care sunt implicat. Poate capacitatea aceasta de a percepe universul la nivel micro si macrocosmic, fara a lua stimulente, se datoreaza si zodiei. Sunt geaman si gemenii sunt niste iscoditori cerebrali, poate tocmai de aceea se uzeaza mai repede decat ceilalti.
- Dar si niste schimbatori de directie, care incep multe lucruri fara sa le duca la bun sfarsit...
- Eu cred ca orice om ar trebui sa traiasca pe cat mai multe planuri existentiale. Mi se pare stupid sa fii doar sofer, sa stii ca esti sofer si ca toata viata vei fi sofer. Sau critic literar, sau scriitor, sau orice altceva. Eu cred ca fiecare individ trebuie sa incerce sa traiasca in cat mai multe zone, sa incerce - de vreme ce i s-a dat uluitoarea sansa, aceasta minune de a exista pe lume - sa se impregneze de cat mai multe niveluri ale acestei lumi. De la nivelul cel mai de baza, instinctual, erotic, sau mai stiu eu cum, pana la nivelul cel mai inalt, al meditatiei mistice religioase. Eu cred ca un om are datoria sa treaca prin toate acestea. Poate el sa fie multimiliardar, sau poate fi Miss Univers, sau poate fi un scriitor de geniu, dar daca nu traieste tot ce i s-a dat de trait, tot ce-i scoate in cale viata, daca nu-i accepta provocarile, usoare sau grele, el nu este intreg si nu va fi fericit.

Isterie si degradare

- Psihologii spun ca marii castigatori in competitia vietii sunt oameni care stiu si pot sa-si exprime emotiile. Din pacate, lumea de astazi se raceste, isi pierde valentele afective. Nu vi se pare ca oamenii comunica tot mai greu, ca au uitat sa iubeasca?
- Din pacate, lumea in care noi traim (ma refer la cea romaneasca, pentru ca cea din afara este foarte diferita) se degradeaza in mod evident. Este o lume din ce in ce mai marginala, in sensul unei invazii a mahalalei, a mitocaniei, a prostului gust, a revoltei si a violentei in aproape fiecare ins pe care-l intalnesti zilnic. M-am intors din Germania de numai trei zile, si-n acest interval, am avut experiente care pe oricine l-ar fi dezgustat definitiv de Romania. Nu si pe mine, pentru ca, fireste, ma simt foarte legat de acest spatiu in care m-am nascut si in care am trait. Eu cred, insa, ca pana la urma vom trai ca sa vedem sfarsitul acestei degradari. Sperantele mele se leaga de patrunderea intr-un spatiu european, in care josnicia de zi cu zi a vietii din Romania, vulgaritatea si dispretul reciproc si permanent al oamenilor sa nu mai aiba cautare, sa nu mai fie moneda de schimb. De acum vor putea calatori mult mai des, vor face comparatii, vor vedea diferenta intre o tara cum este Germania, din care eu m-am intors de curand, si care este o tara fara stres!, si Romania. Germania e o tara in care oamenii isi respecta extraordinar de mult viata privata, fac absolut orice pentru asta, ajung pana la evitari caraghioase, de-a dreptul, a oricarui motiv de nervi, de stres, de ciocnire, de confruntare. Si-au dezvoltat niste zambete din acestea sociale care pot parea unui roman foarte false, foarte contextuale, dar ele au un rol foarte clar: servesc drept tampon. Imblanzesc oamenii, ii fac sa le scada adrenalina din sange. In cazul nostru, se intampla exact invers. Viata in Romania este isterica. Nu sunt critic numai cu conationalii mei, ci si cu mine insumi: cand ajung in Romania, devin eu insumi la fel. Pentru ca aceasta este atmosfera aici. Asta respiram zi de zi. Nu respiram numai praful si dioxidul de carbon din atmosfera (care de fapt ne taie cate zece ani din viata, fiecaruia), dar traim si in atmosfera aceasta de inveninare generala. La noi, violenta si agresivitatea sunt cultivate pe toate caile si in toate modurile, in loc sa fie inhibate si indivizii agresivi exclusi din societate. Iar lucrul asta il face, cu precadere, mass-media. La noi este o productie de televiziune si presa scapata de sub orice control rational si care, de dragul rating-ului, se pliaza pe cele mai joase dorinte ale consumatorului: de a vedea violenta, sex, de a citi si de a auzi un limbaj suburban si asa mai departe.
- Cum va simtiti ca poet, in aceasta zvarcolire din lumea politica romaneasca? Cum faceti sa nu va murdariti hainele albe de poet?
Decorarea de catre presedintele Traian Basescu cu Ordinul Meritul Cultural in grad de mare ofiter (foto: Rompres)

- Este cu neputinta sa nu te murdaresti cand esti intr-un loc murdar. E clar ca te vei murdari sau vei fi murdarit. Nu scapa nimeni din Romania, ba chiar cei care striga cel mai tare "Prindeti hotul!" sunt chiar hotii. Citesc presa din obligatie profesionala, pentru ca am si eu un editorial saptamanal, la un cotidian de mare tiraj, asa ca trebuie sa ma tin la curent cu ceea ce se intampla in Romania. O fac cu mare greutate! Sunt zilnic socat de cate ceva din ceea ce se intampla. De altfel, n-am sa ma duc niciodata sa-mi iau dosarul de Securitate de la Cnsas, ca tot este asta subiectul zilei, pentru ca nu vreau sa stiu cine a semnat note despre mine, vreau sa-mi pastrez cei cativa prieteni pe care ii am, Doamne-fereste sa nu aflu de vreunul dintre ei ca venea in casa mea si statea cu mine la masa si apoi se ducea si dadea raportul despre ce se discuta. Nu vreau sa stiu si cred ca voi fi mult mai linistit decat altii.
- Ce proiecte aveti pentru rastimpul pe care il petreceti in Romania?
- Ne sta in fata o vacanta de doua saptamani acasa, timp in care trebuie sa ne vizitam familiile, parintii, sa ne revedem cu toata lumea, sa ne refacem legaturile sociale, sa ne rezolvam situatii de diferite feluri, ca niste oameni asezati ce suntem. Ne revedem prietenii cu foarte multa bucurie. Si apoi, pentru mine, vacanta adevarata va fi cand am sa ma intorc la Stuttgart, unde am sa continuu sa predau cursuri de limba romana studentilor si, ceea ce nu e pentru mine o munca, ci e un fel de a trai, am sa continuu lucrul la romanul meu, "Orbitor", volumul trei. Sper sa-l si termin anul acesta. Si cu asta, cred ca o etapa din viata mea se va termina. Ce va fi mai departe, am doar cateva banuieli. Vom vedea!

















evenimente formidabile. Cu antrenament, le poate chiar materializa. Cunoastem foarte putin din ceea ce poate face creierul nostru, din conexiunile in alte planuri pe care le poate el realiza. Nu e nici o scamatorie de poet aici. O poate face oricine. Numai ca poetii sunt mai disponibili la astfel de experimente. Eu am plonjat fara frica in lumile acestea! In ce priveste dragostea, ei bine, vedeti, dragostea este unul din acele cuvinte la fel de plurisemantice ca si broasca, sau ca si toc, care pot insemna doua lucruri fara nici un fel de legatura intre ele. Exista nenumarate feluri de dragoste, dar noi ne oprim asupra unuia sau a doua tipuri de pe aceasta scala uriasa, asa cum vedem doar cativa centimetri de spectru electromagnetic, care este intins pe kilometri intregi. Noi credem ca doar iubirea pasionala intre un barbat si o femeie poate purta legitim numele de dragoste, dar exista nenumarate alte iubiri. Si nu vreau sa par pedant, dar oamenii tineri, care studiaza, dau de aceasta poveste cand invata despre Maitrey a lui Mircea Eliade. Maitrey, care putea iubi cu aceeasi pasiune un barbat si un copac, de exemplu. Nu este nimic deosebit pentru mine in lucrul acesta. Eu cred ca de-a lungul vietii, orice om iubeste, nu doar nenumarate lucruri, foarte diferite, de la un catel, la o stea, dar iubeste in nenumarate feluri, diferite. 





Cu ultima sotie, Ioana: o iubire perfecta







"In dragoste, nu am nevoie de cantitate, prefer experientele in profunzime".
 14 Iunie 2010
V-ati intors de la Berlin la inceputul anului. Cat timp ati stat acolo si cu ce ocazie v-ati aflat acolo?
Eu cunosc bine Berlinul, am avut o serie de burse acolo în 2000 si 2001 si am locuit în zone foarte diferite ale sale, mai intai in Mitte – unde e Berlinul adevarat, cu viata sa artistica si mondena, cu muzeele lui din faimoasa insula -, apoi in vest, in Grunewaldul cel linistit, cu vile somptuoase si arbori seculari. De data aceasta insa n-am avut o bursa, ci am predat la Freie Universität un curs faimos, cursul Samuel Fischer, tinut in trecut de scriitori ca laureatul Nobel Kenzaburo Oe, ca Vladimir Sorokin, Richard Powers, Dubravka Ugresic etc. Cursul meu a fost despre scriitorii postmoderni americani. Am stat acum in sud-vest, in Wilmersdorf, unde-am avut un apartament într-o casa de oaspeti pentru universitari. Aici e o zona rezidentiala mai burgheza, mai anonima, dar stenica si propice lucrului.
Stiu ca ati fost in Berlin impreuna cu familia. Cum modifica schimbarea locatiei dinamica unei familii?
Eu merg peste tot cu Ioana si Gabriel, as spune ca patria mea e unde sunt ei. Daca ii stiu langa mine, n-am probleme sa locuiesc nicaieri, nici chiar intr-un iglu. Ne-am simtit ok la Berlin, in ciuda unei ierni neobisnuit de lungi si de intunecoase. Am fost cu masina, am avut deci libertate de miscare, dar am trait si cosmarul locurilor de parcare. Gabriel a inceput clasa I la Berlin, ceea ce, surprinzator, n-a fost nici un soc pentru el. Invatamantul german, spun un truism, e mult mai prietenos decat al nostru. Acolo copiii sunt copii, nu mici Leonardo da Vinci care trebuie sa invete din zori pana-n noapte…
Cum s-a modificat interesul germanilor pentru literatura romana odata cu castigarea Nobelului de catre Herta Muller?
N-am simtit vreo modificare. Herta Muller, pe care-am intalnit-o de multe ori in drumurile noastre prin Europa, vorbeste bine romaneste si subiectele cartilor ei sunt de multe ori romanesti, dar pana la urma ea este o etnica germana care scrie in limba germana si, prin urmare, apartine culturii germane. Cel mult, ea reprezinta calitatea cu totul deosebita a literaturii de limba germana care s-a scris in Romania pana la emigrarea congenerilor ei in Germania. Daca vrem ca Herta Muller sa ”reprezinte” într-adevar pe cineva, ea ii reprezinta pe Rolf Bossert, pe Richard Wagner, pe Johann Lippet sau pe marele ei prieten, poetul Oskar Pastior. Literatura romana continua sa fie putin cunoscuta in Germania, ca si aiurea, desi se traduce mai mult decat altadata.
In editorialele dvs., criticati guvernarea din Romania semn ca si dvs., ca altii, v-ati dorit, la un moment dat, sa va luati campii. Cu toate astea, nu ati plecat definitiv din Romania. De ce?
In Romania ma simt legitim. Ma simt egalul oricui. Psihologic, e un sentiment foarte important. Aici stiu jocul, stiu regulile. In alte părți e mai bine, cum sa negi asta? Dar sentimentul de legitimitate, de care esti frustrat in strainatate, compensează, pentru mine macar, chinul de a trai in Romania, unde totul, de la oameni la instituții, e parca facut sa te scoata din minti.
Apropo de critica societatii romanesti, nu e riscant sa amestecati profesia de scriitor cu aceea de critic politic?
Ba da, dar imi asum acest risc. Am scris articole politice cu pasiune, de sapte ani incoace, am avut chiar uneori sentimentul ca opinia mea inseamna ceva, ca poate influenta in bine starea de fapte de la noi. Imi place sa lupt pentru lucrurile in care cred. Partea proasta e ca de câtva timp nu mai exista persoane si partide credibile in Romania. Nu mai am pentru cine lupta. Sentimentul meu, tot mai amar, e ca ne scufundam încet dar sigur, ca in nisipurile miscatoare, intr-o mizerie morala din care nu mai exista scapare.
Intelectualitatea se caracterizeaza mai degraba prin simt critic si mai putin prin simt practic, prin actiune. Cum comentati? Dvs. ati iesi in strada sa protestati?
Sunt adesea intrebat: bine, criticati situatia politica din Romania. Dar nu vad ca dati si solutii. La care am raspuns mereu: rolul presei, al gazetarului (ca si al intelectualilor care formeaza opinia publica) nu e sa dea solutii, ci sa arate unde e raul. Solutiile le dau tehnicienii. Dar ei sunt ca niste atleti care alearga uneori foarte repede, dar in directie gresita. Presa trebuie sa le spuna: ati gresit directia, eforturile voastre sunt inutile sau chiar nocive. Mai intai indreptati-va spre directia buna si apoi alergati! De douazeci de ani alergam in directie gresita, sub obladuirea presei si-a mediilor, intrate la stapan.
Din punct de vedere literar, ce mai pregatiti?
Am publicat recent, si se afla deja in librarii, doua carti foarte dragi mie, un volum de povestiri satirice si ironice numit ”Frumoasele straine”, si un volum de versuri cu titlul  ”Nimic”, insotit de un poster dupa o fotografie de Cosmin Bumbut. ”Frumoasele straine” e o carte prietenoasa, stenica, in stare sa te faca sa uiti de problemele tale din vremurile astea groaznice. E o scriere vesela despre drumurile mele in strainatate cu toate conflictele si neintelegerile culturale aferente, despre colegii mei scriitorii, despre politisti si antrax, despre organizatori provinciali de evenimente culturale, despre puscariasi si echipe de filmare… Daca ”Frumoasele straine” nu va putea fi lasata din mana de cititor, pot spune ca si-a realizat scopul. Cei care-au citit-o deja mi-au spus ca n-au ras niciodata mai mult citind o carte. Sper ca nu mi-au spus-o doar din politete…
Pentru ca ati fost tradus in atat de multe limbi, sunteti pana la urma cel mai de succes autor roman? Si, de fapt, cum se traduce acest succes, prin numarul de carti vandute, prin incasarile banesti?
Habar n-am daca sunt ”cel mai de succes” autor. Pentru un scriitor succesul nu se socoteste in traduceri si carti vandute. Ma simt cel mai de succes autor din lume cand ma recitesc si imi place ce-am scris altadata. Sau cand imi spune cineva ca i-a placut o carte de-a mea. Altfel, nu e rau nici sa fii tradus, nici sa castigi de pe urma scrisului tau. Doar ca nu trebuie sa-ti faci prea multe iluzii. Daca esti scriitor roman, e aproape cert ca nu te vei imbogati si nici n-o sa ajungi cine stie ce faimos. Ducem toti crucea locului unde ne-am nascut, ”in the middle of nowhere”… In ceea ce ma priveste, eu sunt multumit cum evolueaza lucrurile. Incet, uneori exasperant de incet, dar pe un drum ascendent. Sunt mandru de editurile la care public, intre care nume mari ca ”Suhrkamp”, ”Denoel”, ”Albert Bonniers” sau Paul Zsolnay”, de traducatorii mei (cei mai buni cu putinta) in cele 16 limbi in care cartile mele exista, si, desi nu am agent, sper ca lucrurile sa mearga bine mai departe.
Vechea dilema: ce trebuie sa faca un autor roman ca sa fie vandut in afara? Ce credeti ca fac autorii care au succes international?
Scriu foarte bine, de preferinta in engleza, au un agent foarte bun, o editura foarte buna si, daca nu scriu in engleza, traducatori foarte buni. Plus un dram de noroc… Noi stam binisor la prima cerinta, dar in rest e catastrofa. Totusi, filmul romanesc a demonstrat ca se poate. Vor putea, candva, cred eu, si romancierii. E de ajuns sa patrunda unul sau doi pe piata. Prin spartura facuta de ei vor trece si ceilalti.
(interviu needitat si fara sapou; publicat de subsemnata in revista Vip pe 14 iunie 2010)










Iubirile unui poet - Mircea Cartarescu

SENATUL EVZ: Râsul la mormânt

Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit.
Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.

Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie.

Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e „răul cel mai mic”.
 

Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amârâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.
 

Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul „haiduciei” fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.
 

Nu cer confiscarea , ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oa meni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedrep tăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.
 

Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac.

Cu atât mai cinice, „ca râsul la mormânt” ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare „prindeţi hoţii!”


Mircea Cărtărescu îi desfiinţează pe critici: "Sunt o groază care nu au legătură cu literatura!"
Marţi 23 mar 2010






Mircea Cărtărescu

Autorul trilogiei  „Orbitor” mărturiseşte că îi convine că volumele sale sunt „mereu subiect de dispută între critici“. Mircea Cărtărescu este convins că ar ieşi tot câştigător, dacă aceiaşi critici literari care au participat la ancheta „Romanul românesc al deceniului“ ar fi întrebaţi „care este cel mai prost roman al deceniului“.