BERLIN - - - BUCUREŞTI

BERLIN - - - BUCUREŞTI


http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/887061/SENATUL-EVZ-Ca-tr...

Mircea Cărtărescu

„VOIEVODATUL lui VANGHELIE”

BERLIN - - - BUCUREŞTI

…

Vineri, 19 Februarie 2010 ,

scriitorul Mircea Cărtărescu, recent revenit din Germania

a spus:

"Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul

dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu-se româneşte în jurul meu".

Când eşti departe, parc-ai fi dus pe lumea cealaltă: cei de-aici parcă abia aşteptau să ieşi din jocuri (pot număra pe degete mesajele şi telefoanele pe care le-am primit din ţară în cele şase luni cât am locuit la Berlin), cei de-acolo te tolerează câtă vreme nu intri în jocurile lor...

Nu mai eşti aici şi nu eşti nici acolo, iată soarta celui care trăieşte

printre străini. Sau, dacă vreţi o definiţie mai amuzantă a emigrantului: emigrant e cel care nu mai are nimic de pierdut în

afară de accent...Multe mituri româneşti – şi nu numai - despre Germa nia ca ţară unde totul merge ceas şi unde toţi oamenii sunt oneşti s-au

cam perimat de la unificarea cu RDG-ul, dar mai ales în ultimii câţiva ani.

Nemţii nu mai sunt ce-au fost, şi ei sunt primii care o recunosc. Am mai stat şi acum zece ani în Berlin, timp de un an şi jumătate. N-am văzut atunci metrouri aglomerate şi mergând aiurea ca acum, nu s-a întâmplat să fim daţi cu toţii afară din vagoane şi poftiţi să luăm auto- buzele.

Era inconcevabil pe-atunci ca un tren să aibă douăzeci de minute întârziere, aşa încât să pierzi legătura şi să stai o oră într-o gară înde părta tă. Ce mai pot spune despre faptul că n-am reuşit să-mi instalez, în cinci luni, un simplu post telefonic? Că la plecarea de unde am locuit am avut de plătit pentru televizor şi internet, fără să mi se spună

în prealabil, aşa că am avut o mică surpriză de rămas-bun?

Că peste tot am fost încărcaţi cu tot soiul de cheltuieli suplimentare?

Că am avut o asigurare medicală care nu ne-a plătit nimic,

deşi ar fi trebuit să ne plătească? Sau că oamenii cu care-am lucrat

- cu excepţia studenţilor - s-au purtat cu mine ca nişte automate care-ţi întind mâna doar dacă scrie undeva că aşa trebuie?

Iar la ieşirea din Berlin (trebuia să le fotografiez, că acum chiar n-o să mă creadă nimeni) am dat, probabil în premieră în viaţa marii naţiuni germane, de gropi în asfalt, rude apropiate ale celor cu care-aveam să mă-ntâlnesc mai în jos de Valea Oltului şi apoi peste tot în Bucureştiul iubit. Şi prin gropile astea berlineze fac legătura cu partea a doua a

articolului, care vorbeşte despre jalnicul nostru oraş şi despre noi,

locuitorii lui.

Oricât s-ar fi stricat Germania, Bucureştiul rămâne la fel de şocant la întoarcere. Îţi vine să te spânzuri din primele zile. Nu-i vorba numai de gropile de primăvară, nici de hârburile de clădiri care stau să cadă pe tine şi care fac din Bucureşti una dintre cele mai urâte privelişti de

pe pământ. Nu-i vorba nici măcar de circulaţia haotică şi periculoasă

moment cu moment.

E vorba despre oameni. Bucureştiul pare locuit de oameni bolnavi, care-şi duc suferinţele pe picioare. E şocant cât de lipsite de culoare sunt feţele celor mai mulţi inşi pe care-i vezi prin oraş, ce expresii

teribil de triste pot avea ochii lor, cât de diforme le sunt trupurile.

Oameni chinuiţi, extenuaţi, hingheriţi dintr-un loc în altul, hrăniţi prost, dormiţi neîndestulător.

Când ai văzut o bucată de vreme numai oameni normali şi destinşi, eşti uimit de cât stres pot suporta concetăţenii tăi. N-ai cum să nu le ierţi izbucnirile isterice: la ce să te aştepţi de la nişte oameni cărora

oraşul ăsta le mănâncă zilele şi nervii? Doar când te întorci dintr-o ţară normală - cu toate păcatele ei - îţi dai seama de adevărata tragedie a României: că, de fapt, locuitorii ei nu sunt nici mai bogaţi, nici mai fericiţi, nici mai sănătoşi decât înainte, că duc tot o viaţă mizeră într-o ţară de mâna a doua, şi asta după douăzeci de ani de democraţie.

În plus, tot Bucureştiul miroase puternic a carburanţi, mult peste ce "parfumuri" citadine am întâlnit în toate capitalele pe unde am trecut. În plus, n-ai unde parca o maşină. În plus, nu s-a făcut nici un metru

în plus de metrou faţă de ce ne-a lăsat răposatul. În plus, nimic nu

merge decât cu opinteli şi daruri, ca la porţile Orientului. În plus,

în plus, în plus...

Şi, cum paradoxul cel mai uimitor este că un votant alege un partid cu atât mai retrograd şi mai dăunător bunăstării sale cu cât el însuşi e mai nevoiaş, noi, bucureştenii, spre ruşinea noastră, ne-am degradat şi politic.

Dintr-un fief al democraţiei care ţinea piept, alături de Transilvania

şi Banat, agresiunii pesediste, ne-am transformat în ultimii ani în voievodatul lui Vanghelie. Pentru ca tristeţea oraşului nostru să fie deplină.

***